post în post spre a li se încheia proces, conform legii; ei, dacă aşa s-ar fi întâmplat lucrurile, vă asigur că mi-aşi fi scos pălăria şi aşi fi zis: domnule, este o lege! Dacă e bună, dacă e rea, nu discutăm acum! bună sau rea, e pentru toată lumea şi dacă tu, care ai făcut-o, o s-o simţi şi tu pe coaja ta că e rea, o să te grăbeşti cât mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii şi nu respecţi legea, îl iai tot pe ăla lovitu şi-l judeci, iar pe ăla care a lovit stai cu el în şedinţă.

  — Da, zise Giugudel, sunt la şcoală toţi adunaţi, şi cică nu sunt numai de pe la raion, au venit unii mari de pe la Bucureşti.

  — De orideunde ar fi venit, tot cu Bilă stă ei la prezidiu, ce s-o mai încurcăm, zise Moromete. Că n-o să mă cheme ei pe mine, poftim, Moromete, dumneata, ia te rog loc în prezidiu şi să stăm să vedem cum s-au întâmplat lucrurile.

  — Nea Ilie, zise Cârstache, nu eşti dumneata, dar e băiatu dumitale, şi eu cred că el n-o să se lase el şi o să arate…

  — Ce s-arate, Cârstache? zise Moromete binevoitor. O să spună toţi că alde Nae Marinescu a avut o atitudine provocatoare şi că asta e!

  Rămaseră miraţi de ultimele cuvinte ale lui Moromete (de unde ştia el că aşa o să spună?!) şi câtva timp tăcură aşteptând ca el să le explice în vreun fel ce însemna mai ales cuvântul provocatoare. Dar Moromete fie că nu voi, fie că nu ştia nici el sau nu-şi dădu seama că nu ştiau ceilalţi, că nu le explică şi firul discuţiei se rupse.

  — Hai acasă, se răsti Matei ridicându-se şi luându-şi băţul gros şi strâmb cu care umbla mereu, hai, Giugudel. Hai că plouă!

  Se dădu jos din pridvor şi o luă grăbit spre poartă, fără să-l mai aştepte pe Giugudel. Mergând îşi aruncă un ochi într-o parte, uitându-se câtva timp în zare. într-adevăr se vedea spre Cotigeoaia o pată întunecată şi o îngrămădire îndepărtată de nori. Nu mai plouase de mult şi putea să fie chiar ploaie, acum sau la noapte. Putea însă tot aşa de bine să nu fie nimic, dar omul era dator să-şi pună la adăpost vitele şi uneltele şi să facă încă o sumedenie de alte treburi pe care ploaia le-ar fi stricat.

  După Matei Dimir plecară şi ceilalţi şi cercetară şi ei o clipă cerul cu orizontul negru: da, avea să plouă, aici sau acolo. Aceia nu erau nori care să treacă degeaba pe deasupra pământului.

 Chapter 2

 

  Şi se puse de altfel pe ploaie, mai curând ca norii să fi acoperit tot cerul şi să poată ajunge acasă cei care se aflau pe drum sau pe câmp. Era furtună, dar nu jos, ci undeva sus de tot, se vedea cum pe deasupra norilor mai coborâţi şi mai negri, urcau cu o viteză de parcă ar fi fost fiinţe vii alţi nori, de un alb ameninţător, precedaţi de braţe uriaşe de fum care încercuiau repede spaţiile albastre. De plouat însă nu ploua din ei, ci foarte paşnic din cei de jos, înceţoşând văzduhul şi micşorând lumina ca într-o înserare.

  Moromete intră în casă şi din prag lăsă uşa larg deschisă, păstrând însă un pumn încleştat pe clanţă şi celălalt pe lemnul de deasupra broaştei, într-una din poziţiile lui de crucificat, când ridica şi fruntea şi se făcea parcă şi mai înalt:

  — Ei, zise el, v-aţi socotit? Tu, asta, acuma că ai aflat, cu toate că am spus expre să nu sufle nimeni o vorbă, ce mai cauţi aici? Două pogoane pe care vreai tu să i le dai fetei ăsteia ca să mă lase pe mine singur, ei, i-am dat eu trei şi i-am trecut şi loc de casă să se mărite cu băiatul ăla al ei şi să stea aici: Nu mai zici că sunt gata să te arunc pe drumuri? Acuma să te înţelegi cu fi-ta, fiindcă credeai că numai tu ai pământ şi o să se ia fata asta după o smintită ca tine! Du-te la asta în vale, de ce te-ai întors iar?

  Catrina tăcea potolită, dar neîmpăcată. Lumini ascuţite îi sticleau în ochii ei verzi. Nu se ştie de la cine aflase totul şi venise s-o ameninţe pe Ilinca, şi Moromete le lăsase pe amândouă în odaie şi el ieşise în pridvor să-i primească pe-alde Giugudel şi ceilalţi.

  — O brazdă de pământ n-o să-ţi dau, zise Catrina, nu cu alt glas decât dacă ar fi vorbit unei străine. Ăsta te-a înşelat cum ne-a înşelat pe toţi toată viaţa şi mâine când o veni Achim ai să vezi că o să se ducă să-ţi ia îndărăt ce ţi-a dat. Numai în judecăţi o să vă ţineţi.

  Dar Ilinca nu se sperie.

  — El măcar, de bine de rău, mi-a dat şi nu mi-e frică mie de Achim, dar tu nu mi-ai dat nimic, şi dacă nu era tata cine ştie ce mai ieşea, că nici acuma nu mă măritam. Să te duci şi să mă laşi în pace. Dacă o să vreai să-mi dai ceva peste o lună, când m-oi mărita, o să zic şi eu că am o mamă, dacă nu, n-ai decât să-i dai Alboaicii, dar atunci să nu te mai prind p-aici!

  — Aşa vorbeşti cu mine, că te-am crescut şi am pătimit? zise mama.

  — Asta a fost odată, făcu Ilinca şi mâna ei voinică flutură prin aer în semn că e aşa de mult de-atunci că chiar să vrei şi n-ai mai putea să stai acum şi să-ţi aduci-aminte…

  Între timp, atrase de ceea ce se putea întâmpla acasă la părinţi prin întoarcerea aceasta neaşteptată a mamei (nu se ştia încă de ce se hotărâse ea brusc la pasul de împăcare) veniseră şi Tita şi Alboaica şi