fără să întrebe nimic aflaseră numaidecât din gura mamei ce se întâmplase. Alboaica îşi plimbă liniştită capul de la un umăr la altul şi surâse. Deşi era adevărat că nu i-ar fi stricat un pogon de la maică-sa dacă rămânea la ea, totuşi nu l-ar fi vrut cu preţul unei rupturi atât de adânci în familia mamei, cu toate că unii erau în stare pentru mult mai puţin să se înstrăineze de ai lor până la mormânt şi să trăiască învrăjbiţi şi singuri ca nişte lupi. Tita însă când auzi se făcu albă la faţă. Trei pogoane de la tata Ilinchii şi ei nimic, plus jumătate din locul de casă!…

  — Tată, strigă ea, ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se de geam, ia vin’ încoace! Lasă-i niţel pe nea Costache şi pe nea Matei!

  Moromete se supuse cu o grabă obişnuită, tocmai ca să nu înţeleagă prietenii lui că la el în casă se întâmpla iar ceva neobişnuit, şi intră înăuntru, închise cu grijă uşa şi întrebă ce era.

  — Păi eu credeam, făcu el apoi – şi auzindu-l ai fi zis că e aşa de încolţit că nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa – totdeauna am zis că dacă e pământul meu, fac ce vreau cu el!

  — Cum faci ce vreai, zise Tita, fără să mai ia în seamă aceste întorsături de gândire, tocmai în astfel de clipe te repezişi să-i dai ei trei pogoane şi acuma o să-i dea şi mama, şi ce socoteală e asta care-o faceţi voi în cap? Aveţi copii sau nişte ţigani prinşi de mici, de care să vă bateţi joc! Unuia cinci pogoane şi altuia două?

  Moromete însă nu se turbură:

  — Spune şi tu, de, tu dacă ai fi în locul meu ai face ce ţi-ar zice unul şi altul sau te-ai lua după mintea ta, dat fiind că eşti liber să procedezi cum crezi tu de cuviinţă? Tu ai luat de la mă-ta două pogoane, dar Ilinca vrea şi ea să se mărite şi mă-ta o ameninţă că nu-i dă. E aci de faţă, socotiţi-vă cu ea nu cu mine, că n-o să mă scoateţi acuma vinovat că vă dau pământul! Asta ar fi culmea, mai zise Moromete, şi situaţia i se păru aşa de enormă că n-o admise şi le întoarse spatele şi reveni în pridvor.

  Ce vrusese el să spună? Că, dacă mama nu s-ar fi purtat aşa, el ar fi împărţit aceste trei pogoane în mod egal celor două fete? Păi dacă era aşa, lucrurile se puteau drege, mama îi putea da fetei celei mari încă un pogon şi jumătate de pământ şi Ilinchii încă o jumătate şi ar fi avut amândouă câte trei pogoane şi jumătate. Dar pentru asta ar fi trebuit ca mama să se întoarcă acasă de la Alboaica şi să se împace cu tatăl.

  — Şi tu, ce nebunie te-a apucat de te-ai făcut de râs în sat cu dusul tău la Mariţa? zise Tita cu glasul ei care niciodată nu era ridicat, dar era egal şi greu ca un ciocan de lemn cu care te-ar fi tot lovit în cap. Ia să faci bine şi să te întorci, sau să nu te întorci, dar mie să-mi dai partea de pământ pe care i-a dat-o tata Ilinchii.

  Nici nu apucă bine să termine că nu numai mama şi Ilinca, dar şi Alboaica săriră toate trei cu gura pe ea, cum să-i dea ei şi de unde atâta pământ, când mama mai avea mari şi late patru pogoane?

  — Din alea patru, scrâşni Tita surdă, fără să-şi dea seama că din spusele ei se înţelegea că mama să-i dea ei trei pogoane, cât îi dăduse tatăl Ilinchii.

  — De ce nu zici tu să-ţi dăm ţie tot şi noi să ne băgăm cu ziua la tine?! se miră Ilinca.

  — De ce să vă băgaţi cu ziua? Fiecare la casa lui, dar să fie o dreptate, nu unul să ia de două ori cât altul, când altul a muncit de două ori mai mult.

  — Unde ai muncit tu de două ori mai mult? zise Ilinca. Ai muncit şi tu ca fiecare şi ţi-a dat mama ca să te măriţi, ce mai vreai? Tare mult o să te văz eu pe-aci când tata o îmbătrâni. O să ai tu grijă de el?

  — De ce să n-am grijă, zise Tita, ce, numai tu ai mâini?

  — O să te vedem atunci! zise Ilinca, el mai are trei pogoane, o să-ţi dea din ele, dacă o să-i dai şi tu un pahar cu vin când o veni pe la tine…

  — Paşte murgule iarbă verde, zise Tita, dacă era aşa, ţie de ce ţi-a trecut?

  — Păi, n-auzi, Tito, sări Alboaica, i-a dat fiindcă mama îi tot spunea că nu-i dă şi în toamnă vrea şi ea să se mărite…

  — N-are decât, zise Tita cu acea privire mereu oarbă pe care o dă o furie bine ţinută în mâini, dar ai cărei aburi turbură totuşi mintea. Treaba lui că i-a dat, dar să nu mai vie colea cu pretenţia să-i dea şi mama.

  — Nu dau la nimeni nimic, zise atunci mama încercând să pună capăt certei, însă cu un glas neliniştit de situaţia întoarsă, în care ea era acum ameninţată de fete şi i se pretindea cu glas turbure să dea… Şi nu v-a oprit nimeni să vă măritaţi, dar să vă faceţi de râs v-am oprit şi acuma uite roadele!

  — Mamă, zise Ilinca în culmea unei nedumeriri pe care avea aerul că ar da mult s-o desluşească, îţi cere cineva ceva? Cu cine crezi tu că vorbeşti, cu Sande? Pe mine m-ai împiedicat să mă mărit, şi dacă n-aveam noroc cu băiatul ăsta, nu-mi rămânea decât să iau unul cu copii, sau un văduv cu copii mari, să mă ia ăia la bătaie. Asta mi-ai făcut, ai vrut să