mă mărit şi eu tot ca tine, numai că tu ai uitat că înainte să-i iai pe tata şi să ne faci pe noi… Când mă uit la tine îmi vine să-mi smulg părul din cap, te întorseşi de la dida ca să bagi iar zâzanie în casă, că mai e o lună până se mută băiatul ăla aici. Măcar luna asta ţine-o la tine, didă, se adresă ea Alboaicii, că dacă mai stă pe-aici taman acuma, nu ştiu ce-i fac.

  — Ei, fire-ai şi tu a inghinaţilor, se supără atunci Alboaica în felul ei ciudat, în care mişcarea de „poancă” a capului şi surâsul de pe chip n-o părăseau, nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu mama?

  Şi sări şi Tita:

  — Ce, zice ea, şi-a luat-o în cap unde tatăl îi trecuse locul de casă şi pământul?

  — Da, zise Ilinca, şi vă dau pe toţi afară. Ia ieşiţi afară! În casă la mine fac ce vreau!

  În casă la ea! Tita şi Alboaica strigară amândouă o dată spre geamul dinspre pridvor:

  — Tată! Ia vin până încoace! Ilinca ne dă afară din casă, zice că e casa ei.

  — Vedeţi să nu vină, zise Ilinca, mai strigaţi-l o dată.

  Şi într-adevăr tatăl nu veni, se făcu că nu aude. Hotărât, fata cea mică pusese stăpânire pe tot ce fusese odată gospodăria Moromeţilor şi tatăl ţinea cu ea, nu mai era nimic de făcut.

  — Aşa că, mamă, să vii când mă mărit, continuă Ilinca. Şi tu, didă, la fel, de Tita nici nu mai vorbesc, din partea mea n-are decât să-i dea mama cât vrea, nu mă supăr, să nu ziceţi că sunt femeie rea. Dar cu certuri să nu-mi veniţi pe cap, băiatu ăla mi-a şi spus, rămân în Siliştea, zice, la tine, dar cu condiţia asta.

  Alboaica râdea. Îi plăcea. Tita se gândea poate că şi ea avea casa ei rămasă de la bărbat şi că la urma urmei Ilinchii îi trebuia şi ei o casă. Unde să-şi facă şi să-şi crească şi ea copiii? Pe de altă parte sora cea mică se arăta şi înţeleaptă, n-avea nimic contra ca mama să-i mai dea ei, Titei, ceva pământ… Mama însă înţelese că tatăl a câştigat contra ei şi că fetele, pe care ea se bizuise în această luptă, o părăseau.

  — Treaba voastră, zise ea neînduplecată, în ziua când o să ai tu nunta eu o să dorm şi o să mă întorc pe partea ailaltă, crezi tu că o să viu să te văd. Nici o grijă, că nu ţi se pune nimeni în cale, mincinoaso, de când te ştiu numai cu minciuni ai umblat, ca Guica.

  Atunci intrase Moromete.

 Chapter 3

  — N-am venit pentru tine, zise mama după ce îl ascultă uitându-se la un perete. E fetele mele, eu le-am făcut şi n-o să-ţi cer ţie voie dacă am ceva de vorbit cu ele.

  — Ai terminat de vorbit? zise Moromete.

  — Am terminat.

  — Ei, atunci…

  Dar Ilinca nu-l lăsă să mai spună şi restul, adică să plece, îi făcu un semn cu mâna spre uşă:

  — Hai, tată, iar începi şi tu, ajunge o măciucă la un car cu oale, las-o că se duce, că nu vrea să vie la nunta mea, i-e necaz că mă mărit!

  — Mie mi-e necaz? zise mama. Puţin îmi pasă.

  Moromete le lăsă înăuntru şi ieşi pe prispă. Ploua acum cu clăbuci, curtea se umpluse cu apă şi pâraiele începură să curgă pe sub uluci şi să se verse în şanţurile drumurilor. Bărbaţi sau femei cu câte un sac în cap alergau pe şosea, prinşi cine ştie pe unde, pe la arie unde după plecarea batozelor mai rămâneau o zi sau două paiele câtorva, sau pe câmp cu căruţele, trecând în goană cu caii, abia zărindu-se prin pânza văzduhului. Intrau apoi prin curţi cu zbierete să deschidă cineva dinăuntru mai repede poarta, deshămau şi băgau căruţa sub şopron, fugind apoi în casă să se dezbrace şi să-şi schimbe cămăşile. Totul se ascundea sau se pitea, în afară de raţe; fremătau sub trâmbele de apă, ţâşnind după râme, pe care le smulgeau din pământul moale cu orăcăituri care aminteau că odată fuseseră şi ele sălbatice. Pământul se umplea de omizi trântite de prin crăcile pomilor, de frunze şi ramuri subţiri de salcâm, ca şi când pământul trebuia astfel să fie sărbătorit pentru ploaia care îi lipea la loc ţărâna şi îi reumplea izvoarele secătuite.

  Atras în mod ciudat de ploaie, îi era sete, sau poate îl excita aerul încărcat de electricitate de afară şi îl îndemna să iasă şi să facă nici el nu ştia ce, un cal scăpase din grajd şi se plimba sforăind prin curte, ameninţând să dărâme una din porţi, când pe cea de la drum, când de la grădină, oprindu-se şi frecându-se cu spinarea de stâlpii gardurilor. Le priise cailor în timpul verii, se făcuseră mai mari, celui care alerga acum prin bătătură îi lucea pielea şi parcă îl înţelegeai că nu putea să stea mult timp închis în grajd cu atâta putere în el.

  — Ce e, mă, Isosică, zise Moromete, cu un glas numai pentru el, când îl văzu, vezi să nu strici vreo ulucă, fiindcă să ştii că atunci e vai de pielea ta.

  Şi plecându-şi fruntea, Moromete începu să coboare scările, dar fără să-şi ia nimic în cap, numai cu pălăria şi arăta atât de absorbit încât intrând sub potopul de ploaie el nu grăbi paşii şi nu făcu niciuna din acele mişcări pe care le face un om muiat într-o clipă din cap până în picioare, să-şi ferească adică faţa sau să-şi schimbe în vreun fel mersul. E drept că se ducea direct spre cal, dar cu mâinile în buzunare şi cu pasul neturburat pe care îl are orice om sub un cer senin de vară.

  — Tu de ce ziseşi că