adânc și fu cât pe aci să se înece. În cameră mirosea puternic a acizi, a izolație arsă — mirosurile grele și nedefinite ale accidentului. Pe podea se scursese un lichid vâscos prin care infirmierii și doctorița călcau fără să-l ia în seamă.

Pe neașteptate în cameră intră cu un aer preocupat un bărbat uscățiv, în haine bleumarin. Avea o figură inexpresivă, părul sur, pieptănat într-o parte, ochii mici și cenușii, neobișnuit de apropiați unul de altul, pe fața sa osoasă, cu pomeți ieșiți, cu obrajii scofâlciți și prost bărbieriți. Noul venit îl salută foarte rece pe Arkadi Arkadievici, iar acesta îi răspunse destul de înțepat. Nu mai fu nevoie de prezentări. Tot Onisimov se ocupase, în luna februarie a aceluiași an, și de „dosarul cu privire la iradierea practicantului Gorșkov”.

— Să începem cu identificarea cadavrului, vorbi el sec și inima lui Arkadi Arkadievici se făcu cât un purice. Vă rog să poftiți aici.

Azarov o porni după el spre un colț al încăperii, unde se vedea ceva acoperit cu o mușama cenușie, de sub care ieșeau la iveală oasele galbene de la degetele unor picioare.

— Legitimația de serviciu pe care am găsit-o asupra lui, spuse Onisimov oficial, în timp ce ridica marginile mușamalei, este emisă pe numele de Krivoșein Valentin Vasilievici. El e?

Viața nu i-a dat prea des prilejul lui Azarov să se întâlnească față în față cu moartea. Simți dintr-odată că se înăbușă și își desfăcu gulerul cămășii. De sub mușama apăru părul, tuns scurt, cu firele lipite unele de altele, apoi ochii dați peste cap, obrajii supți, gura cu colțurile trase în jos, mărul lui Adam proeminent pe gâtul plin de vine, claviculele parcă străpungând pielea… „Cât de mult a slăbit!..”

— Da, el e!

— Vă mulțumesc, spuse Onisimov, lăsând mușamaua să cadă la loc.

Va să zică Krivoșein… Se văzuseră alaltăieri lângă corpul vechi de clădiri. Trecuseră unul pe lângă altul și, ca de obicei, se salutaseră politicos. Deși nu-i era de loc simpatic, pe atunci era totuși un om viu, îndesat, cu obrajii plini. Iar acum… Moartea parcă a supt totul din el, i-a secat trupul lăsând doar oasele acoperite de o piele cenușie.

„Krivoșein era copleșit, probabil, de rolul său în crearea laboratorului…” se gândi Azarov pe neașteptate, în timp ce Onisimov ieși din cameră.

— Ai, ai, ai! Țî-țî-țî… se auzi deodată în liniștea laboratorului.

Arkadi Arkadievici se întoarse. În ușă apăruse secretarul științific al institutului, Harri Haritonovici Hilobok. Fața lui, ca de obicei foarte îngrijită, era cam umflată după somnul din care abia se trezise. Harri Haritonovici era ceea ce se cheamă un bărbat bine. Un costum ușor îi reliefa corpul masiv, bine legat. Capul cu o formă regulată era încadrat de un păr castaniu, ondulat, iar tâmplele le avea ușor argintate. Ochii îi erau căprui, nasul îl avea mare și drept, subliniat de o mustăcioară de culoare închisă, care îi scotea în evidență frumusețea și bărbăția. Dar înfățișarea sa era oarecum alterată de o bărbie cam mică și de cutele adânci de la colțurile gurii, care apar de obicei din cauza unui permanent zâmbet forțat.

Ochii căprui ai docentului sclipeau de curiozitate, dar trădau și o oarecare teamă.

— Bună dimineața, Arkadi Arkadievici! Ce i s-a întâmplat iar lui Krivoșein? Tocmai treceam pe aici… Și-am văzut mașinile. Ce-or fi căutând lângă laborator, m-am gândit. Și atunci am intrat… Apropo, Arkadi Arkadievici, ați observat că automatele de imprimat zac la el pe coridor? Între tot felul de vechituri… Și cât s-a mai zbătut Valentin Vasilievici să le obțină… câte rapoarte n-a făcut… De asta ziceam, măcar să le dea altora, dacă tot nu le folosește… Harri Haritonovici oftă mâhnit, apoi privi spre dreapta. Te pomenești că-i studentul! Ai, ai, ai! Iar un student! Numai necazuri cu ei… În clipa aceea Onisimov se înapoie în cameră. Văzându-l, docentul își schimonosi gura într-un zâmbet. O, vă salut, Appolon Matveevici! Din nou pe la noi?

— Matvei Appolonovici, îl corectă acesta, în timp ce deschidea o cutie din lemn galben pe al cărei capac scria cu litere negre „Probe materiale”. Scoase o eprubetă și se aplecă deasupra băltoacei de pe podea.

— Adică Matvei Appolonovici, vă rog să mă iertați! Eu vă țin bine minte de data trecută, doar că am încurcat puțin numele. Matvei Appolonovici, da, desigur… Noi v-am pomenit încă multă vreme după aceea, priceperea dumneavoastră și întreaga… îi tot dădea zor Hilobok.

— Tovarășe director, ce fel de lucrări se efectuau în acest laborator? îl întrerupse anchetatorul, aplecându-se să culeagă lichid în eprubetă.

— Cercetarea sistemelor electronice care se autoorganizează, cu introducerea integrală a informației, răspunse academicianul. Așa, cel puțin și-a formulat tema, în planul pe anul în curs, Valentin Vasilievici Krivoșein.

— E clar. Onisimov se ridică, mirosi lichidul, șterse eprubeta cu vată și o ascunse în cutie. Folosirea unor chimicale otrăvitoare era specificată în planul de muncă?

— Nu știu. Cred că nu era specificat nimic. Cercetătorul își desfășoară activitatea științifică după cum crede el de cuviință.

— Dar ce i s-a întâmplat iar lui Krivoșein, dacă dumneavoastră personal, Arkadi Arkadievici, ați fost deranjat atât de dimineață? întrebă Hilobok cu vocea scăzută.

— Tocmai asta e întrebarea: ce i s-a întâmplat? Era limpede că Onisimov se adresa academicianului. Scurtcircuitul n-are nici un amestec. El este o urmare a accidentului și nu cauza lui. Acest lucru a fost stabilit cu certitudine. Nu există nici un fel de leziuni sau traumatisme datorate curentului… Dar ăsta ce instrument e? La ce folosește?

Onisimov se aplecă și luă de jos un obiect ciudat, semănând cu coiful unui războinic din antichitate. Doar că acest coif era nichelat, plin de butoane și înconjurat de fire electrice de diferite culori. Firele duceau spre conductele și baloanele instalației masive din celălalt colț al camerei și spre mașina electronică de calcul.

— Acesta? academicianul ridică din umeri. Hm…

— E „coiful lui Monomah”, adică așa i se spune, de obicei, la noi. Bineînțeles mai mult în glumă, îi veni în ajutor Hilobok. Mai precis se cheamă STE-1, adică sistemul traductorilor cu electrozi pentru înregistrarea biocurenților creierului. Asta o știu, Arkadi Arkadievici,