— Bun, e clar. Cu permisiunea dumneavoastră am să-l iau cu mine, deoarece se afla pe capul victimei. Apoi, înfășurând firele, Onisimov se îndreptă către fundul încăperii.

— Cine a murit, Arkadi Arkadievici? întrebă Hilobok în șoaptă.

— Krivoșein.

— Ai, ai, ai! Păi cum vine asta? Ia te uită, ne-a făcut-o!.. Acum iar o să aveți necazuri, Arkadi Arkadievici, tot felul de neplăceri…

Onisimov se înapoie, împachetă „coiful lui Monomah” în hârtie și îl puse în cutia sa. În liniștea laboratorului nu se auzea decât gâfâitul infirmierilor care se chinuiau cu practicantul aflat în nesimțire.

— Dar de ce era Krivoșein în pielea goală? întrebă pe neașteptate Onisimov.

— Era în pielea goală?! se miră academicianul, înseamnă că l-au dezbrăcat medicii. Nu știu! Nu pot să-mi dau seama!

— Hm… E clar! Dar ce credeți dumneavoastră, la ce servea acest rezervor? Nu cumva pentru baie?

Anchetatorul arătă spre un rezervor de plastic, care zăcea într-o rână, printre recipientele pe care le-a spart și strivit în cădere. Pe pereții săi transparenți atârnau țurțuri și picături dintr-o substanță cenușiu-gălbuie. Alături de rezervor se zăreau cioburi dintr-o oglindă mare.

— Pentru baie?! Pe academicianul Arkadi Arkadievici Azarov începură să-l supere aceste întrebări. Mă tem că dumneavoastră aveți păreri cu totul originale despre destinația unui laborator științific, tovarășe… E-e… Anchetator!

— Și alături se afla o oglindă bună, cam de înălțimea unui om, își continuă Onisimov ideea. Oare ce rost avea oglinda?

— Nu știu. Eu nu am de unde să cunosc detaliile tehnice ale tuturor celor o sută șaizeci de lucrări care se fac în institutul meu!

— Vedeți, Appolon Matve… Adică Matvei Appolonovici, vă rog să mă iertați, se grăbi să-l scoată pe academician din încurcătură docentul Hilobok, Arkadi Arkadievici conduce întregul institut, face parte din cinci comisii interdepartamentale, redactează o revistă științifică, deci se înțelege că nu poate intra în detaliile fiecărei lucrări în parte; pentru aceasta există executanți. Afară de asta, răposatul — din păcate, asta-i realitatea! — răposatul Valentin Vasilievici Krivoșein era un om cu o fire prea independentă, căruia nu-i plăcea să se consulte cu nimeni, să împărtășească nimănui proiectele sau ideile sale, nici rezultatele. Și trebuie s-o spunem deschis că el neglija destul de des, din păcate, tehnica securității… Desigur, îmi dau seama „de mortuis aut bene, aut nihil”, cum se spune, adică despre morți să nu vorbim decât de bine, sau nimic, mă înțelegeți? Dar ce a fost, a fost. Vă aduceți aminte, Arkadi Arkadievici, acum doi ani, iarna, pe atunci el mai lucra încă la Ivanov al nostru, în ianuarie… Nu, în februarie… Sau poate că totuși în ianuarie… ori poate chiar încă în decembrie — vă amintiți — a inundat cu apă etajele inferioare, a provocat pagube, a compromis lucrările?

— Oh, ce târâtură ești, Hilobok! se auzi deodată o voce de pe targă. Studentul-laborant, agățându-se de margini, încerca să se ridice. Oh, da… Păcat că te-am lăsat atunci în pace!

Toată lumea se întoarse spre el. Pe Azarov îl trecură fiorii. Vocea studentului semăna grozav cu cea a lui Krivoșein — aceeași ușoară răgușeală, aceeași neglijență în pronunțarea terminației cuvintelor… Laborantul recăzu sleit de puteri, cu capul atârnând către podea. Infirmierii își ștergeau cu satisfacție transpirația. Și-a venit în fire, dragul de el! Doctorița le făcu un semn scurt, după care ei ridicară targa și se îndreptară spre ieșire. Academicianul îl privi cu atenție pe tânăr. Și din nou inima lui își pierdu ritmul normal: laborantul — la prima vedere nu-ți dădeai seama prin ce anume — semăna cu Krivoșein, dar nu cu cel viu, ci cu cadavrul acela de sub mușama.

— Da, da, iată că și pe practicant a reușit să-l ațâțe, spuse Hilobok dând din cap cu blândețe.

— Dar de ce v-a… calificat în felul ăsta? Onisimov se întoarse spre el întrebător. Ați avut vreun conflict cu el?

— Doamne ferește! Docentul ridică sincer din umeri. Nici n-am vorbit cu el decât o dată, atunci când i-am făcut formule de practică, pentru a fi primit în laboratorul lui Krivoșein, la cererea personală a lui Valentin Vasilievici, întrucât acest…

— … Kraveț Viktor Vitalievici, spuse Onisimov, consultându-și însemnările.

— Exact… este rudă cu Krivoșein. E student la Universitatea din Harkov. Astă iarnă ne-au fost trimiși cincisprezece tineri pentru a face practică la noi un an de zile. Iar Krivoșein l-a încadrat ca laborant fiindcă i-era rudă. Cum să-l refuzi! Toți suntem oameni…

— Dar mai termină odată, Harri Haritonovici! îl întrerupse academicianul.

— E clar, dădu din cap Onisimov. Dar spuneți-mi, în afară de Kraveț, victima mai avea rude sau persoane apropiate?

— Cum să vă spun, Matvei Appolonovici? și Hilobok oftă din suflet. Oficial nu avea, dar neoficial… Tot venea pe la el o femeie. Nu știu, i-o fi fost logodnică sau doar așa… Kolomieț, Elena Ivanovna, lucrează la un birou de construcții din apropiere, o femeie, simpatică…

— E clar. Văd că sunteți la curent, și Onisimov se îndreptă spre ușă rânjind.

După un timp se înapoie cu un aparat de fotografiat și îndreptă „ochiul” exponometrului spre colțul încăperii.

— Sunt nevoit să sigilez laboratorul pe tot timpul desfășurării anchetei. Cadavrul va fi transportat la serviciul de expertiză medico-legală pentru autopsie. Tovarășii însărcinați cu organizarea înmormântării vor trebui să se adreseze celor de acolo. Anchetatorul se îndreptă spre colțul încăperii și apucă mușamaua care acoperea cadavrul lui Krivoșein. Am să vă rog să vă dați la o parte din dreptul ferestrei; să fie mai multă lumină. De fapt, eu nu vă mai rețin, tovarăși. Scuzați-mă că v-am deranjat…

Deodată tăcu și ridică mușamaua cu o mișcare bruscă. Sub ea, pe linoleumul cafeniu, zăcea un schelet! În jurul lui se făcuse o băltoacă gălbuie, care păstra contururile vagi, caricaturizate parcă, ale unui corp omenesc.

— Oh! Hilobok își plesni palmele și se retrase dincolo de prag.

Arkadi Arkadievici simți că i se moaie picioarele și se rezemă de perete. Anchetatorul, cu mișcări mecanice, fără grabă, împături mușamaua, privind ca vrăjit la scheletul din fața lui, care parcă rânjea batjocoritor, arătându-și dinții. De pe craniu căzu fără zgomot în băltoacă un smoc