și Hemingway), admira pe Camus, citise pe Thomas Mann și pe Kafka, iar dintre români, simpatia lui mergea spre I. L. Caragiale, Slavici și Rebreanu. Cum am scris odată: Preda nu era doctor docent în litere, dar era un scriitor care citise marile capodopere ale literaturii și, mai ales, le citise în felul său, cu optica unui scriitor.

Cel mai iubit dintre pămînteni este un roman „total”, i-am zis eu în cronica pe care am scris-o îndată după apariția lui. Un roman, altfel spus, cu mai multe paliere, mai multe teme și un număr mare de personaje: roman politic (despre „obsedantul deceniu”), roman de dragoste (istoria unui tînăr profesor de filozofie, Victor Petrini, care are credința că dacă dragoste nu e, nimic nu e), un roman moral (mai exact, romanul unui moralist de clasă, în sferă existențială, în genul lui Camus), în fine, un roman de moravuri, despre lumea intelectuală și, în genere, despre lumea românească în regimul totalitar comunist. Un roman puternic, amplu ca un fluviu, romanul, în fine, al unui moralist care judecă necruțător istoria prin care trece. Cartea lui Preda începe cu o propoziție despre moarte („moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător”) și se încheie cu propoziția luată din Sfîntul Pavel: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. O propoziție deseori repetată după apariția romanului. Au preluat-o oamenii tineri care așteaptă sau chiar trec prin miracolul iubirii; o amintesc, în conversație, oamenii în vîrstă, care, cu semnele neantului în față, au ajuns să înțeleagă că iubirea este un sentiment fundamental. Preda precede această concluzie cu un paragraf care justifică confesiunea eroului său: „Mi-am recitit acest lung manuscris și, dincolo de ceea ce el conține, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat și cu plăcere vizibilă, și pe care nu l-am putut ocoli fiind încredințat că altfel m-aș fi chinuit îndelung, fără să obțin, spiritualmente, eliberarea totală a conștiinței mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Și totuși, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulți dintre semenii mei au gîndit poate la fel, au jubilat ca și mine, au suferit și au fost fericiți în același fel. Mitul acesta al fericirii, prin iubire, al acestei iubiri descrise aici, și nu al iubirii aproapelui, n-a încetat și nu va înceta să existe pe pămîntul nostru, să moară adică și să renască, perpetuu. Și atîta timp cît aceste trepte urcate și coborîte de mine vor mai fi urcate și coborîte de nenumărați alții, această carte va mărturisi oricînd: …dacă dragoste nu e, nimic nu el…” O confesiune, așadar, despre confesiune, sfîrșitul unui roman despre mitul fericirii prin iubire. Splendide fraze. Eroul lui Preda, prea puțin fericitul Victor Petrini, nu și-a pierdut de tot încrederea în acest mit care, în cazul lui, s-a însoțit cu o abominabilă tragedie…

Tragedia angajează în Cel mai iubit dintre pămînteni un număr mare de destine. E, întîi, destinul unui tînăr intelectual (Petrini) care este închis pentru o faptă pe care n-o aflăm decît la sfîrșit, după ce biografia personajului este povestită de el însuși. Un roman, așadar, de 1200 de pagini, narat la persoana întîi. Curaj imens din partea lui Marin Preda, stil neobișnuit într-o operă epică modernă de asemenea proporții. Curajul are însă acoperire estetică, stilul este justificat de calitatea observației și de inventivitatea intrigii. Deschidere frecventă în roman și în film: eroul, aflat într-o situație limită, își retrăiește viața și încearcă să-i înțeleagă erorile. Petrini, ca toate personajele lui Marin Preda (doctorul Munteanu, Călin Surupăceanu), nu este pregătit pentru eșec și n-are apetența tragicului. Eșuează însă în mai multe planuri și intră, fără să vrea, în inima tragicului; de ce oare? Acesta e, în fond, subiectul romanului. Totuși, Marin Preda nu pune în prim-plan tema eșecului și nu grupează în jurul ei (cum face în Risipitorii și în Intrusul) toate forțele epicii; în Cel mai iubit dintre pămînteni sînt mai multe teme (înstrăinarea de părinți, pierderea religiei, familia, ura ca drog, violența relațiilor sociale, sublimul și oroarea în iubire, tragedia fără tragic, omul ca jucărie a sorții etc.), unele vechi, altele necunoscute pînă atunci de literatura lui Marin Preda, însă temele, motivele, se pierd și se regăsesc în rîul unei istorii vaste.

Îmbrățișînd asemenea subiecte mai abstracte, romanul lui Marin Preda își definește, în fond, adevăratele teme. Cea dintîi este, negreșit, de ordin sentimental. Petrini o cunoaște pe Matilda, soția prietenului Petrică Nicolau, femeie voluntară și dificilă. Căsnicia cuplului Nicolau este un infern. Poetul are o fire sucită, tenebros de bănuitoare. Căsătorit, este dominat de tatăl său, autoritar și absurd. Matilda nu-i o inocentă, umorile ei sînt teribile, inventivitatea ei în rău n-are măsură. Petrică este, în varianta dată de el însuși, un martir, iubirea nu e libertatea, ci servitutea lui cea mai înjositoare. Avertizat, Victor Petrini intră în viața acestui cuplu în destrămare și, trecînd peste prietenie, încurajează un sentiment care va fi și pentru el fatal. Cronica acestei iubiri nefericite cuprinde o bună parte din roman. Matilda este primul caracter puternic al cărții, greu de definit ca tip de sensibilitate feminină. Nu seamănă cu niciuna dintre femeile din cărțile anterioare ale lui Marin Preda. Acelea erau buimace și intransigente, iar lumina era semnul frumuseții lor interioare. Matilda este o ființă abisală, imprevizibilă, jucăria unei forțe obscure. Faptul că ea are sînge răsăritean ar justifica, printr-o prejudecată literară, complicația sufletului, căderile și înălțările ei. Prozatorul nu vrea să dea o explicație a psihologiei, construiește numai un caracter și dă un număr de situații în care caracterul se verifică. Matilda are în interiorul ei „dușmani bizari […] care îi chinuiau puternica ei forță vitală”, însă care sînt acești dușmani nici naratorul (eroul, victima) nu știe. Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil și atunci femeia tandră și atrăgătoare devine de nerecunoscut: dă un spectacol lamentabil în fața familiei reunite cu ocazia unui botez,