_idGenCharOverride-1">trois grâces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge perfecțiunea și semnificația celei mai timide flori… Se ridică brusc și le întinse mîna: Și acum, am să vă rog să mă iertați dacă vă las. Mă urc sus, la mine în cameră, să mă întind. M-a ajuns oboseala…

Tresări auzind pași pe cărare, și întoarse capul. La început nu-l recunoscu, cu bascul îndesat mult pe frunte și cu mantaua de ploaie pe umeri.

— Vasăzică, nici dumitale nu ți-e somn, spuse Nicoleanu apropiindu-se.

Se așeză lîngă el, în iarbă, înfășurîndu-și cu grijă mantaua în jurul genunchilor.

— Chiar în miezul verii, adăugă, nopțile, aici, la munte, sînt întotdeauna reci. Să fii cu mare băgare de seamă…

— Sînt obișnuit, vorbi Zalomit fără să-l privească. Aria mea de specializare e flora Carpaților. Cîtă a mai rămas, adăugă parcă mai mult pentru sine.

— Te-ai oprit să te odihnești chiar aici, la cîțiva metri de locul unde…

— Cît să fie ceasul? îl întrerupse Zalomit, întorcînd brusc capul către el. Mi-am lăsat ceasornicul pe măsuța de noapte…

— Nu poate fi mai mult de trei. Într-un ceas răsare soarele.

— Deci, n-au trecut decît vreo douăsprezece, treisprezece ore… Mi-e peste putință să înțeleg cum s-a întîmplat, reluă după cîteva clipe.

Nicoleanu își strînse și mai mult, cu înfrigurare, mantaua în jurul corpului.

— Nici eu nu înțeleg, spuse. Cînd v-am auzit strigînd și am sosit în goană, după două, trei minute mai tîrziu, nu-mi venea să cred ochilor. Numai un copil nepriceput, de la oraș, care ar fi urcat pentru prima oară pe munte sau cineva care și-ar fi pierdut brusc cunoștința, ar fi putut aluneca și ar fi căzut, rostogolindu-se, douăzeci, douăzeci și cinci de metri, fără să încerce să se apuce de vreo rădăcină, sau de vreun smoc de iarbă înaltă, sau chiar de pietre…

— Poate și-a pierdut cunoștința… Sau poate o fi avut o criză cardiacă sau altceva… Cred că asta se va putea afla…

— S-ar putea afla, îl întrerupse Nicoleanu, dacă autopsia va fi făcută la timp și de cine trebuie…

— Îl cunoșteai de mult? întrebă Zalomit întorcînd din nou capul către el.

— Bine, nu l-am cunoscut decît în ultimii trei, patru ani. Evident, îl întîlnisem de cîteva ori, mai înainte. Cum însă nu aveam aceeași specialitate sau, mai precis, el nu o mai avea, nu am avut nici prilejul atunci, prin anii 1960–65, să ne întîlnim mai des și să ne cunoaștem.

— De ce spuneai că nu mai avea aceeași specialitate? întrebă Zalomit.

Nicoleanu prelungea încurcat tăcerea, tot încercînd să-și potrivească mantaua. În cele din urmă se ridică în picioare, căută mînecile mantalei, o îmbrăcă și își încheie nasturii pînă sus.

— De cînd nu v-ați mai văzut? întrebă într-un tîrziu.

— În ultima vreme ne întîlneam destul de rar, la cîțiva ani o dată. Dar păstram legătura, prin prieteni comuni, prin colegi; ne scriam mai rar, căci eram amîndoi foarte prinși, fiecare cu treburile și răspunderile noastre. Și totuși, cînd a aflat de la Hagi Pavel că voi veni în a doua jumătate a lui iunie la Poiana-Dornei, mi-a scris, propunîndu-mi să petrecem cîteva zile împreună, toți trei, aici, la cabană… Dar de ce întrebi?

Nicoleanu își freca încurcat mîinile.

— Voiam să știu dacă erai la curent cu cercetările lui, mai precis, cu descoperirile lui de acum vreo zece ani, cînd mulți dintre noi, cei care ne specializam în biologia medicală, credeam că doctorul Tătaru descoperise, sau era pe cale de a descoperi, tratamentul cancerului.

— De asta auzisem mai demult. Și chiar am discutat cîte ceva. Mai precis, îl întrebam eu, și, deși paralizat de modestia lui proverbială, Aurelian mi-a mărturisit o dată că, dacă nu va fi împiedicat de împrejurări, în cel mult doi, trei ani, mortalitatea provocată de cancer va fi inferioară celei provocate de tuberculoză sau de sifilis.

— Da, e adevărat. Asta se știa de mult; se știa că într-o zi problema cancerului va fi rezolvată, așa cum a fost rezolvată, bunăoară, problema ciumei și a turbării. Dar nu știu dacă doctorul Tătaru a intrat în amănunte.

— Nu cred. Spunea doar că experiențele sînt cît se poate de încurajatoare…

— Multe experiențe au fost încurajatoare, reluă Nicoleanu, și nu au dus la nici un rezultat. Experiențele doctorului Tătaru, care ne fascinaseră pe noi acum doisprezece-treisprezece ani, erau de un alt ordin; presupuneau o metodologie revoluționară, care nu avea nimic de-a face cu tot ce se încercase pînă atunci în tratamentul științific al cancerului. E drept, cum se obișnuiește în asemenea împrejurări, secretul trebuia păstrat pînă cînd rezultatele pozitive vor fi fost verificate în ceea ce unii numesc serii minimale, adică în cel puțin trei sau cinci clinici. Așa că, pe atunci, nimeni dintre noi nu știa în ce constau experiențele. Dar aflasem ceva despre presupozițiile lor metodologice. Și cînd, în ultimii doi, trei ani, am început să ne împrietenim, doctorul Tătaru mi-a mai spus ceva evident, nu totul, dar destul ca să înțeleg că ce aflasem noi nu erau zvonuri, cum s-a susținut mai tîrziu… Pentru că mai tîrziu s-a susținut…

Se întrerupse, ca și cum i-ar fi fost frică să încheie fraza, și tăcu cîtva timp încurcat.

— În sfîrșit, acum se poate spune, reîncepu brusc, pentru că, pe de o parte, Aurelian Tătaru nu mai este, iar pe de altă parte, pentru că s-ar părea, în chestiunile acestea nu se știe niciodată sigur ce e adevăr și ce e zvon sau propagandă, s-ar părea că experiențe similare au loc în loboratoarele din Rusia și din Statele Unite. Pe scurt, ideea doctorului Tătaru era aceasta: cancerul este provocat de o proliferare excesivă și anarhică a celulelor unui țesut sau ale unui organ. Procesul fiziologic e paradoxal, chiar contradictoriu. Pentru că fenomenul de multiplicare vertiginoasă a celulelor indică o pulsiune pozitivă, și anume regenerarea țesutului sau organului respectiv. În sine, apariția unui neoplasm, proliferarea masivă a celulelor, ar trebui să conducă la regenerarea totală a țesutului și, în cele din urmă, la regenerarea, adică