la întinerirea, corpului întreg. Dar această pulsiune organică pozitivă este anulată de ritmul demențial al proliferării celulelor și de caracterul anarhic, haotic, al construcțiilor micro și macrocelulare, s-ar spune că avem de-a face cu o tendință de creație devenită brusc amnezică, un proces fiziologic „ateologic”, amputat de intenționalitate, și care „creează” în neștire și la întîmplare, fără scop, fără plan, fără structură…

— Extraordinar! exclamă Zalomit. Pur și simplu extraordinar! Cît i-ar fi plăcut lui Goethe această interpretare a neoplasmului, ca o creație haotică și lipsită de sens!… Și dacă ar fi citit-o, cît i-ar fi plăcut lui Aurelian Morfologia plantelor a lui Goethe! N-am să-mi iert niciodată că n-am insistat, că nu l-am rugat mai insistent să-mi vorbească despre experiențele lui!

— Poate că n-ar fi spus mai mult, reluă Nicoleanu. Suferea, cum am îndrăznit să-i spun o dată, suferea de o modestie aproape patologică.

— Și atunci, ce s-a întîmplat? Căci n-am mai auzit vorbindu-se despre descoperirea tratamentului, și nici el, cînd ne întîlneam, nu mai pomenea nimic de experiențele acelea atît de promițătoare.

Nicoleanu ofta adînc și întinse brațul spre vale, ca și cum ar fi vrut să-i arate ceva, apoi se răzgîndi și-și așeză cuminte palma pe genunchi.

— Ce s-a întîmplat, nu știu prea bine nici eu, dar a trebuit să întrerupă experiențele cînd a fost numit șeful Spitalului din Giulești. L-ai întîlnit cumva în acel an, prin 1960–61?

Zalomit rămase o clipă pe gînduri.

— Nu. Nici în 1960–61, nici în 1962.

— Cei care l-au văzut atunci n-au remarcat nici o amărăciune. Rîdea tăcut, cum rîdea el întotdeauna. „Ce n-am descoperit eu, au să descopere alții”, spunea. Și apoi schimba vorba…

…Evident, era fatal; ar fi trebuit să înțeleg asta de mult. Cu experiența mea, ar fi trebuit. Proiectul atlasului regional, trei monografii gata de tipar, și tot ce a urmat: zîmbetul lui Ursache, dînd cu ochii de Catastrofa-Trei-Ierarhi, dar mai ales tăcerea lor cînd a luat cuvîntul Imaculata-Concepțiune… Își simți tot sîngele adunat în obraji și se trezi, brusc, întorcîndu-se cu tot corpul spre Nicoleanu.

— Dar, în fond, cum înțelegea Aurelian să rectifice procesul de proliferare a celulelor? în ce constau experiențele lui?

— Pe cît pot reconstitui din cele știute de mine și auzite de la el, Tătaru spera să pună la punct o soluție organică, sau un ser, nu pot preciza mai mult, o soluție care, injectată în zona unde se declarase proliferarea, ar fi produs un fenomen, cum îi spuneam noi, în glumă, de „anamneză”, de „trezire” a instinctului teleologic, prezent în orice microorganism. Evident, astea sînt doar metafore. Ce credea el că era pe cale să descopere era un agent de restructurare a pulsiunii oganice. O dată mi-a spus: „în fond, descoperirea va fi utilizată mai mult în medicina întineririi decît în vindecarea cancerului. Pentru că, spunea, într-o generație, două, cancerul va dispărea ca flagel social, dar cu flagelul degenerării celulare și al îmbătrînirii mai avem de furcă…”

— Un fenomen de anamneză a instinctului teleologic prezent în orice microorganism, repetă Zalomit, pronuntînd rar, sacadat, cuvintele. Dacă a înțeles asta, a înțeles tot… Cu un gest scurt, se ridică în picioare:

— Mi se pare că visez. Tot ce s-a întîmplat de ieri după-amiază mi se pare ireal…

— Și mie, spuse Nicoleanu ridicîndu-se cu o oarecare greutate. Nu pot crede că s-a împiedicat și a alunecat douăzeci, douăzeci și cinci de metri pe povîrniș, căci nici măcar nu e prăpastie…

— Mi se pare ireal, continuă Zalomit plecîndu-și capul, ireal că, după ce-am urmărit cu ochii, o bucată de vreme, mașina ambulanței, cu trupul lui Aurelian Tătaru, ne-am întors la cabană, și Dădu Hagi Pavel a comandat două sticle de vin… Mi-e peste putință să cred că așa a fost, că asta s-a întîmplat cu adevărat.

Îl trezi Hagi Pavel cînd, i se părea, abia adormise.

— Îmbracă-te repede, îi spuse. Au venit la anchetă. Au fond, mon vieux, nous sommes suspects[2], adăugă în șoaptă.

Ajuns în curte, l-a orbit lumina dimineții de vară. Erau toți strînși în jurul unui tînăr brun, încruntat, gesticulînd cu un carnet în mîna stîngă.

— Tovarășul profesor Filip Zalomit? îl întrebă. Ați sosit alaltăieri seara, cu o mașină a laboratorului de fiziologie botanică, de la Poiana-Dornei. Doctorul Aurelian Tătaru vă aștepta pe terasă, împreună cu tovarășul inginer Hagi Pavel și tovarășul doctor Nicoleanu. Așa e?

— Așa, spuse Zalomit neîndrăznind să-și privească tovarășii.

— Atunci putem porni. Și ca să cîștigăm timp, luăm camioneta.

— Tovarășe Ciubotariu, interveni Hagi Pavel, e foarte aproape, nu e mai mult de un kilometru.

— Ca să cîștigăm timp, repetă Ciubotariu.

După ce au coborît din camionetă, tuși de cîteva ori și începu cu oarecare solemnitate:

— Ca să nu fie nici o confuzie, vă rog să nu mai vorbiți între dumneavoastră și să-mi arătați cum a-ți pornit pe cărarea asta ieri, 22 iunie, pe la ceasurile două, două și jumătate după-amiază. Ați spus în declarații că doctorul Aurelian Tătaru pornise repede înainte, adică se depărtase de dumneavoastră. Cam la cîți metri? întrebă întorcîndu-se spre Nicoleanu.

— Greu de precizat. Poate patruzeci, cincizeci de metri, în nici un caz mai mult de o sută de metri. Dar din cauza arborilor nu-l mai vedeam.

— Nu l-a mai văzut nici unul dintre dumneavoastră? întrebă Ciubotariu rotindu-și privirile de la unul la altul.

— Nu.

— Vasăzică, nu l-ați mai văzut, încheie, și umezindu-și degetul întoarse cu grijă o foaie din carnet. Acum, ca să nu fie nici o confuzie, să-mi arătați cum mergeați, la ce distanță unul de altul. Spune dumneata, tovarășe profesor.

— La început umblam unul lîngă altul. Apoi, cînd s-a îngustat cărarea, ne-am înșiruit unul în spatele celuilalt. O bucată de vreme eu eram în față, dar apoi…

— Îmi dați voie, îl întrerupse Ciubotariu. Așa a fost? se adresa celorlalți doi. O bucată de vreme dumnealui a umblat în frunte?

— Chiar așa, spuse Hagi Pavel. Eu rămăsesem un pas, doi în urma lui, dar curînd după aceea, să fi trecut cinci, șase