minute, Filip, profesorul Zalomit, care, știți, e botanist, s-a oprit în dreptul unei buruieni și s-a aplecat s-o privească de aproape. Și atunci am trecut eu înaintea lui, urmat de doctorul Nicoleanu.

Ciubotariu îi privi pe rînd, întrebîndu-i din ochi.

— Atunci să mergem, spuse. Umblați, pe cît se poate, cam tot așa cum ați umblat ieri. Eu rămîn la urmă… Și, vă rog, nu vorbiți între dumneavoastră.

După vreo zece minute, Nicoleanu părăsi cărarea și-i spuse:

— Ieri, m-am oprit aici și le-am spus celorlalți să nu mă aștepte. Am urcat guțin, printre brazi, cam pe-acolo, arătă întinzînd brațul. Înțelegeți de ce… Eu sînt și medic și biolog, adăugă văzînd că Ciobotariu îl asculta încruntat.

— Vasăzică, de aceea n-ați fost de față…

— Cred că nici ei n-au fost de față…

Ciubotariu deschise din nou carnetul.

— Da, nici ei. Așa cel puțin au scris, fiecare din ei, în declarație. Și cît timp ați rămas singur?

— Poate opt, zece minute. Apoi am grăbit pasul, ca să-i ajung…

— Îi puteați vedea de departe?

— Nu. Cum vă puteți da seama și acum, numai după două, trei minute nu se mai vede nici unul. Cărarea cotește pe aici de mai multe ori și se pierde printre brazi…

— Atunci, să ne grăbim, spuse Ciubotariu.

Aproape de liziera pădurii îi așteptau, tăcuți, Nicoleanu și Hagi Pavel.

— Ajunsesem aici, începu Hagi Pavel, cînd am auzit un strigăt sugrumat și apoi un fel de zgomot surd, pe care atunci nu l-am putut identifica, zgomot provocat, poate, de rostogolirea corpului…

— Și atunci am pornit-o amîndoi în goană, adăugă Zalomit.

Ciubotariu trecu tăcut înainte și le făcu semn să-l urmeze. Ajunși în poiană, au grăbit pasul. La vreo sută de metri, îi aștepta un milițian, fumînd plictisit.

— De aici l-am văzut întîi, spuse Hagi Pavel întinzînd mîna spre povîrniș. Mi s-a părut că geme, dar acum nu mai sînt sigur. În mai puțin de un minut am fost amîndoi lîngă el. Nu înțelegeam ce se întîmplase, de ce căzuse, dar nu credeam că era prea grav. Ne gîndeam cum să-l ridicăm și să-l transportăm în brațe. Dar cînd am pus mîna pe el, a închis ochii și a gemut.

— Așa a fost? se adresă Ciubotariu lui Zalomit. A gemut?

— A gemut, dar a deschis apoi ochii și a încercat să zîmbească. Și pentru că, amîndoi, îl întrebaserăm de mai multe ori, în neștire: „Ce s-a întîmplat? Cum ai căzut?”, ne-a privit pe amîndoi, cu o expresie imposibil de descris, și a șoptit, foarte clar, fără nici o ezitare: Les trois grâces…

— Les trois grâces, repetă Ciubotariu. Așa ați scris și în declarații. Dar n-a mai spus nimic altceva, nici înainte, nici după?

— Nimic. Îl priveam amîndoi, așteptînd să mai adauge ceva, cînd mi-am dat seama că murise.

— Murise, adăugă Hagi Pavel.

— De ce erați atît de sigur că murise? întrebă Ciubotariu.

— Am făcut amîndoi războiul, continuă Hagi Pavel. I-am pus mîna pe inimă, așa, ca o ultimă încercare, pentru că tot nu îmi venea să cred că murise…

— Atunci am ajuns și eu, interveni Nicoleanu. I-am pus și eu mîna pe inimă… Nu încăpea nici o îndoială. Murise.

De-abia după ce au coborît din camionetă au aflat că ancheta nu se încheiase.

— Ca să nu fie nici o confuzie, spuse Ciubotariu, aș vrea să lămuresc încă două, trei amănunte. Să intrăm o clipă la secție.

Milițianul le deschise ușa, apoi o trase după el și îi lăsă singuri. După ce le arătă scaunele, Ciubotariu se așeză la birou și începu să caute în carnet.

— Din declarațiile dumneavoastră scrise reiese că, deși erați atît de buni prieteni, în grup vă întîlneați destul de rar. Cum se face, atunci, că v-ați întîlnit acum pentru prima dată, după foarte mulți ani, și încă aici, la Șeștina, la o cabană de munte? Tovarășul profesor Zalomit spune că, auzind că va fi la Poiana-Dornei, doctorul Tătaru i-a scris, invitîndu-l să petreacă împreună cîteva zile aici, la cabană. Probabil că ați păstrat scrisoarea, adăugă adresîndu-se lui Zalomit.

Ciubotariu întoarse brusc capul spre Hagi Pavel.

— Și tovarășul inginer? La București vă întîlneați destul de rar, cel puțin așa afirmați în declarația scrisă.

— E adevărat, în trei ne întîlneam destul de rar. O vreme îl vedeam mai des pe profesorul Zalomit, cînd locuiam în același cartier, în Popa Nan. Pe doctorul Tătaru l-am întîlnit, după mulți ani, iarna trecută, dar l-am întîlnit de cîteva ori în șir. Atunci i-am vorbit despre complexul care se plănuia la Faraoane, la exact o sută douăzeci de kilometri de aici, unde trebuia să mă instalez pe la 15 martie, și Aurelian m-a invitat pentru a doua jumătate a lunii iunie. Mi-a spus, tot atunci, că ne vom găsi din nou împreună, noi cei trei… Proiectul nu era greu de realizat, adăugă zîmbind trist, pentru că întîmplarea a făcut că doi dintre noi eram holtei, iar al treilea divorțase cu mulți ani în urmă. Eram, cum se spune, disponibili. În timpul vacanțelor de vară ne puteam întîlni oriunde. Trebuia doar ca unul din noi să ia hotărîrea și să ne prevină din timp.

— Așa s-a întîmplat și cu mine, spuse Nicoleanu. Doctorul Tătaru m-a prevenit din timp… Eu sînt văduv, adăugă.

Auzi un glas necunoscut, chiar în fața ușii.

— Nu e nevoie, am să mă prezint singur.

În clipa următoare ușa se deschise și intră un bărbat între două vîrste, blond, înalt, slab, cu părul rar lipit meticulos pe tot craniul. Cînd se apropie de el, spuse, întinzîndu-i mîna:

— Emanuil Albini. Secția cercetări și informații.

Apoi se așeză pe scaunul din fața mesei lungi de lemn și-și lăsă privirile să alunece în treacăt, fără interes, pe deasupra cutiilor cu specimene.

— Sînt fosile vegetale, sau urme de fosile, spuse Zalomit zîmbind. Majoritatea, ferigi și conifere din paleozoic.

Albini îl privi curios, parcă s-ar fi trudit să ghicească ce intenții încerca să camufleze terminologia, nici elementară, nici savantă.

— Vă interesează atît de mult? întrebă, hotărîndu-se brusc să-și așeze servieta lîngă el, pe podea, rezemînd-o pe