de Rénal se plimba pe Drumul credinţei, la braţ cu soţia lui. Pe când îşi asculta soţul care vorbea cu un aer grav, ochii doamnei de Rénal urmăreau cu nelinişte mişcările a trei băieţaşi. Cel mai mare dintre ei, care să tot fi avut unsprezece ani, se apropia mereu de parapet, ca şi cum ar fi vrut să se caţere deasupra. Un glas blând îi rostea atunci numele: Adolphe, şi copilul renunţa la planurile lui ambiţioase. Doamna de Rénal părea o femeie de treizeci de ani, încă destul de frumoasă.

— S-ar putea să se căiască frumosul domn de la Paris, spunea domnul de Rénal cu un aer ofensat şi cu obrazul mai palid decât de obicei. Mai am şi eu câţiva prieteni la castel…{8}

Dar, deşi vreau să vă vorbesc despre provincia asta pe două sute de pagini, n-aş avea cruzimea să vă fac să înduraţi lungimea şi întorsăturile savante ale unui dialog de provincie.

Frumosul domn de la Paris, atât de odios primarului din Verrières, era chiar domnul Appert, care, cu două zile mai înainte, găsise mijlocul să pătrundă nu numai în puşcăria şi-n Aşezământul pentru săraci din Verrières, dar şi în spitalul administrat gratuit de primarul şi de proprietarii mai de seamă din partea locului.

— Dar ce necazuri poate să-ţi facă domnul acela din Paris, de vreme ce administrezi bunurile săracilor cu cea mai desăvârşită cinste? întrebă sfioasă doamna de Rénal.

— El n-a venit aici decât ca să reverse defăimarea, şi apoi o să publice articole în ziarele liberalismului.

— Dumneata nu le citeşti niciodată, dragul meu.

— Dar ni se vorbeşte despre articolele astea iacobine; asemenea lucruri ne distrag şi ne împiedică să facem binele. Eu, unul, n-am să i-o iert niciodată preotului.

 

Capitolul III                                           Bunul săracilor

 

Un preot virtuos şi neintrigant e

o binefacere cerească pentru un sat.

FLEURY{9}

 

TREBUIE ŞTIUT CĂ PREOTUL DIN Verrières, bătrân de optzeci de ani, dar care datora aerului tare al munţilor o sănătate şi un caracter de nezdruncinat, avea dreptul să viziteze oricând închisoarea, spitalul şi chiar Aşezământul pentru săraci. Iar domnul Appert, care de la Paris îi fusese recomandat preotului, avusese înţelepciunea să sosească într-un orăşel curios exact la ora sase dimineaţa. Şi deîndată se dusese la parohie.

Citind scrisoarea pe care i-o trimitea domnul marchiz de la Mole, pair al Franţei şi cel mai bogat proprietar din ţinut, părintele Chélan căzu pe gânduri.

„Sunt bătrân şi iubit aici, îşi spuse el, în sfârşit, cu jumătate de glas. N-au să îndrăznească!”

Şi se întoarse îndată spre domnul venit de la Paris cu o privire în care, în ciuda vârstei înaintate, lucea focul acela sacru care vădeşte plăcerea de-a face o faptă bună şi cam periculoasă.

— Veniţi cu mine, domnule. V-aş ruga însă ca, în faţa temnicerului, şi mai cu seamă a supraveghetorilor de la Aşezământul pentru săraci, să nu vă arătaţi părerea despre cele ce vom vedea acolo.

Domnul Appert înţelese că avea de-a face cu un om de inimă. Îl urmă pe venerabilul preot, vizită închisoarea, spitalul, Aşezământul pentru săraci, puse o sumedenie de întrebări şi, în ciuda răspunsurilor neobişnuite, nu-şi îngădui nici cel mai mic semn de dezaprobare.

Vizita dură mai multe ore. Preotul îl pofti apoi la masă pe domnul Appert, care pretinse că are de terminat nişte scrisori; de fapt, nu voia să-l compromită şi mai mult pe generosul său însoţitor. Pe la orele trei, se duseră să sfârşească inspectarea Aşezământului pentru săraci şi se întoarseră, după aceea, la închisoare. Acolo îl găsiră în pragul uşii pe temnicer, un soi de zdrahon de vreo doi metri înălţime şi cu picioarele crăcănate; faţa lui dezgustătoare devenise hidoasă de teamă.

— Ah, părinte, îi spuse el preotului de cum îl zări, domnul ăsta, pe care îl văd cu dumneavoastră, nu e cumva domnul Appert?

— Ce-are a face? îi răspunse preotul.

— Păi am primit de ieri ordinul cel mai straşnic; domnul prefect mi l-a trimis printr-un jandarm, care a trebuit să vină în galop toată noaptea, ca să nu-i îngădui nici în ruptul capului domnului Appert să pătrundă în închisoare.

— Îţi fac cunoscut, domnule Noiroud, spuse preotul, că domnul care mă însoţeşte se numeşte Appert. Recunoşti că am dreptul să intru în închisoare la orice oră din zi şi din noapte şi în tovărăşia cui vreau?

— Da, părinte, spuse temnicerul cu glas încet şi plecându-şi capul ca un buldog care se supune cu părere de rău de teama ciomagului. Numai că, părinte, am nevastă şi copii, iar dacă mă pârăşte careva, îmi pierd postul; numai cu leafa îmi ţin zilele…

— Şi eu aş fi la fel de mâhnit dacă mi l-aş pierde pe-al meu, vorbi preotul cu o voce din ce în ce mai mişcată.

— Păi nu-i totuna! făcu temnicerul cu însufleţire; despre dumneata, părinte, ştie toată lumea că ai opt sute de livre venit, din averile pe care le ai…

Acestea sunt faptele care, comentate, exagerate în zeci de feluri diferite, frământă de două zile toate patimile duşmănoase ale orăşelului Verrières. În clipa de faţă ele fac obiectul măruntei discuţii dintre domnul de Rénal şi soţia lui. De dimineaţă, urmat de domnul Valenod, directorul Aşezământului pentru săraci, primarul se dusese la preot ca să-i mărturisească marea lui nemulţumire. Pe părintele Chélan nu-l ocrotea nimeni, şi el simţi toată greutatea cuvintelor lor.

— Bine, domnilor! Voi fi al treilea preot, în vârstă de optzeci de ani, destituit din parohie în ţinutul nostru. Sunt cincizeci şi şase de ani de când mă aflu aici; am botezat aproape toată lumea din oraş, care nu era decât un târguşor la venirea mea. Îi cunun zi de zi pe tinerii cărora, odinioară, tot eu le-am cununat bunicii. Verrières e familia mea; văzându-l însă pe străin, mi-am zis „Omul ăsta, venit de la Paris, s-ar putea să fie liberal, că doar sâni destui; dar ce rău