Cum reproşurile domnului de Rénal şi mai cu seamă ale domnului Valenod, directorul Aşezământului pentru săraci, se făceau din ce în ce mai amare, preotul strigase cu glas tremurător:

— Bine, domnilor! Daţi-mă afară din slujbă. Dar eu tot în oraşul nostru am să locuiesc. Se ştie că, acum patruzeci şi opt de ani, am moştenit o moşioară care-mi aduce opt sute de livre. Am să trăiesc din venitul ăsta. Nu strâng bani' din slujba mea, domnilor, şi poate că de asta nu prea mă sperii când e vorba s-o pierd.

Domnul de Rénal se înţelegea foarte bine cu soţia lui; dar, neştiind ce să-i răspundă la ideea pe care ea o repeta întruna, sfioasă: „Ce rău poate să le facă deţinuţilor domnul acela de la Paris?”, era cât pe ce să se supere de-a binelea, când ea dădu un ţipăt. Al doilea dintre băieţi se urcase pe parapetul zidului terasei şi alerga, deşi zidul se înălţa cu vreo şase metri deasupra viei aflate de cealaltă parte. De teamă să nu-şi sperie copilul şi să-l facă să cadă, doamna de Rénal se stăpânea să-i spună vreo vorbă. În sfârşit, copilul, care făcea haz de isprava lui, uitându-se la maică-sa, o văzu cât e de palidă şi, sărind pe promenadă, dădu fuga la ea. Fireşte că fu aspru dojenit.

Această mică întâmplare schimbă firul conversaţiei.

— Vreau neapărat să-l iau în casă la mine pe Sorel, fiul cherestegiului, spuse domnul de Rénal; o să supravegheze copiii, care încep să devină prea zburdalnici pentru noi. E un tânăr teolog, sau aşa ceva, bun latinist, şi copiii au să facă progrese cu el; are o fire energică, aşa spune preotul. O să-i dau trei sute de franci şi mâncare. Aveam unele îndoieli în privinţa moralităţii lui, căci era favoritul chirurgului ăluia bătrân, membru al Legiunii de Onoare, care, pe motiv că le e rudă, locuia şi mânca la familia Sorel. În fond, omul ăsta s-ar putea prea bine să nu fi fost decât un agent secret de-al liberalilor; zicea că suferă de astmă şi că aerul munţilor noştri îi e prielnic, dar dovada nu există. A făcut toate campaniile cu Buonaparte în Italia şi chiar, după cât se spune, ar fi votat pe vremuri împotriva Imperiului. Liberalul ăsta l-a învăţat latineşte pe Sorel-fiul şi i-a lăsat toată grămada de cărţi adusă cu el. Aşa că nici nu mi-ar fi trecut prin gând să-l iau pe fiul cherestegiului pe lângă copiii noştri; dar preotul, chiar în ajunul întâmplării care ne-a învrăjbit pentru totdeauna, mi-a spus că Sorel studiază teologia de trei ani, cu gând să intre la seminar; deci nu e liberal, şi e latinist.

Treaba asta îmi convine din mai multe motive, continuă domnul de Rénal, privindu-şi soţia cu un aer diplomatic. Valenod se mândreşte grozav cu cei doi frumoşi cai normanzi pe care şi i-a cumpărat pentru trăsură. Dar preceptor la copii n-are.

— Ar putea prea bine să ni-l la pe acesta.

— Aşadar îmi aprobi planul? spuse domnul de Rénal, mulţumindu-i soţiei printr-un zâmbet pentru minunata ei idee. Atunci rămâne hotărât.

— Ah, Doamne! Ce repede iei o hotărâre, dragul meu.

— Fiindcă sunt om dintr-o bucată, şi preotul a putut să-şi dea seama de asta. Să nu ne înşelăm: trăim aici înconjuraţi de liberali. Toţi negustorii ăştia de stambă mă invidiază, sunt sigur; doi sau trei dintre ei se înavuţesc. Ei bine, mi-ar face plăcere să-i vadă pe copiii domnului de Rénal ducându-se la plimbare sub supravegherea preceptorului lor! Asta le va impune. Bunicul ne povestea adesea că, în tinereţea lui, avusese preceptor. S-ar putea să mă coste o sută de ludovici, dar cheltuiala trebuie socotită necesară pentru a ne ţine rangul.

Hotărârea, luată pe neaşteptate, o puse pe doamna de Rénal pe gânduri. Era o femeie înaltă şi bine făcută; fusese una din frumuseţile ţinutului, cum se spune în munţii aceştia. Avea un oarecare aer de simplitate şi tinereţe în mişcări; graţia ei naivă, plină de nevinovăţie şi de vioiciune, i-ar fi fost de ajuns unui parizian ca să-i trezească anumite idei de dulce voluptate. Dacă ar fi aflat despre soiul acesta de succes, doamna de Rénal s-ar fi simţit foarte ruşinată. Nici cochetăria şi nici dragostea nu-i atinseseră, niciodată, inima. Se vorbea că domnul Valenod, bogatul director al Aşezământului pentru săraci, i-ar fi făcut curie, dar fără niciun rezultat, ceea ce-i punea virtutea într-o lumină deosebită; căci domnul Valenod, un tânăr voinic, bine clădii, cu obrajii rumeni şi cu favoriţi mari, negri, era una dintre fiinţele acelea grosolane, neruşinate şi gălăgioase care, în provincie se numesc „bărbaţi bine”.

Pe doamna de Rénal, fiinţă foarte sfioasă şi cu o fire în aparenţă foarte capricioasă, o supărau îndeosebi veşnicul neastâmpăr şi izbucnirile zgomotoase ale domnului Valenod. Pentru că se ţinea departe de tot ce la Verrières însemna distracţie, îi ieşise vorba că ar fi foarte mândră de obârşia ei. Ei nu-i trecuseră niciodată asemenea lucruri prin gând, dar se simţise foarte mulţumită văzând că localnicii îşi răresc vizitele. N-o să ascundem faptul că trecea drept proastă în ochii soţiilor acestora, pentru că, fără pic de şiretenie faţă de soţul ei, pierdea cele mai bune prilejuri ca să-şi cumpere pălării frumoase de la Paris sau de la Besançon. Dacă era lăsată să rătăcească singură prin minunata ei grădină, ea nu se plângea niciodată.

Era o fire naivă, care nu ajunsese nici măcar până acolo încât să-şi judece soţul şi să-şi mărturisească faptul că o plictisea. Îşi închipuia, fără să şi-o spună, că între soţ şi soţie nici nu pot exista legături mai duioase. Domnului de Rénal îl plăcea mai ales atunci când vorbea despre planurile lui în legătură cu copiii, dintre care pe unul voia să-l facă ofiţer, pe-al doilea magistrat, şi pe-al treilea preot. În general, ea socotea că domnul de Rénal e cu mult mai puţin plicticos decât ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoştea.

Era o părere conjugală cuminte. Primarul din Verrières îşi datora faima de