om spiritual şi mai cu seamă de om cu purtări alese câtorva glume moştenite de la un unchi. Bătrânul căpitan de Rénal servise, înaintea revoluţiei, în regimentul de infanterie al domnului duce de Orléans şi, când venea la Paris, era primit în saloanele prinţului. Acolo cunoscuse pe doamna de Montesson, pe vestita doamnă de Genlis şi pe domnul de Ducrest{10}, omul noutăţilor la Palais-Royal.{11} Personajele acestea erau deseori pomenite în anecdotele domnului de Rénal. Dar, încetul cu încetul, amintirea unor lucruri atât de greu de povestit devenise o povară pentru el şi, de câtăva vreme, nu-şi mai repeta decât în cine ştie ce ocazii deosebite anecdotele în legătură cu casa de Orléans. Altminteri, cum era foarte politicos, în afară de clipele când vorbea despre bani, trecea, şi nu fără temei, drept cel mai aristocratic personaj din Verrières.

 

Capitolul IV                                                     Un tată şi un fiu

 

E sara mia colpa

Se cosi è?{12}

MACHIAVELLI

 

„NEVASTA MEA E ÎNTR-ADEVĂR deşteaptă! îşi zicea, a doua zi, la şase dimineaţa, primarul din Verrières, pe când cobora către joagărul lui moş Sorel. Deşi eu i-am vorbit mai întâi, ca să-mi păstrez superioritatea cuvenită, nu mi-ar fi trecut prin cap că, dacă nu-l iau pe preoţelul ăsta de Sorel, care, după câte se spune, ştie perfect latineşte, directorul Aşezământului pentru săraci, fără astâmpăr cum e, ar putea să aibă aceeaşi idee ca şi mine şi să mi-l ia. Şi ce s-ar mai îngâmfa când mi-ar vorbi despre preceptorul copiilor lui!… Dar, după ce-l voi angaja, o să mai poarte preceptorul sutană?”

Domnul de Rénal era preocupat de întrebarea aceasta când zări de departe un ţăran, înalt de aproape doi metri, care, de cu zori, părea foarte grijuliu să măsoare buştenii aşezaţi de-a lungul râului Doubs, pe drumul de edec. Ţăranul nu prea păru încântat văzând că se apropie domnul primar, căci lemnele lui împiedicau trecerea şi erau puse acolo împotriva dispoziţiilor legale.

Moş Sorel, căci el era, se miră peste măsură şi mai cu seamă se simţi foarte mulţumit auzind neobişnuita propunere a domnului de Rénal în legătură cu fiul său, Julien. Îl ascultă, totuşi, cu aerul acela de tristă nemulţumire şi de nepăsare în care ştie să se învăluie atât de bine isteţimea oamenilor din partea locului. Robi în vremurile stăpânirii spaniole, ei mai păstrează încă, în înfăţişarea lor, trăsătura aceasta de felah egipţian.

Răspunsul lui Sorel nu fu, la început, decât o lungă înşiruire a tuturor formulelor de respect ştiute pe de rost. În timp ce rostea cuvintele acestea deşarte cu un zâmbet stìngaci care-i sporea expresia de prefăcătorie şi şmecherie firească înfăţişării lui, mintea vioaie a bătrânului ţăran căuta să descopere ce motiv putea să-l îndemne pe un om atât de respectabil să la în casă pe haimanaua de fiu-său. Era foarte nemulţumit de Julien, şi iată că, tocmai pentru el, domnul de Rénal îi oferea suma nevisată de trei sute de franci pe an, başca hrana şi îmbrăcămintea. Pretenţia aceasta din urmă, pe care moş Sorel avusese iscusinţa să i-o pună în faţă pe neaşteptate, fusese şi ea primită de domnul de Rénal.

Cererea lui îi dădu de gândit primarului. „Dacă Sorel nu e încântat şi măgulit de propunerea mea, cum ar trebui să fie în mod firesc, e limpede — îşi spuse elcă i s-au mai făcut propuneri şi din altă parte; şi de unde ar putea veni ele, dacă nu de la Valenod?.” Degeaba îl zori domnul de Rénal pe Sorel să cadă imediat la învoială: viclenia bătrânului ţăran se împotrivea cu îndărătnicie. „Voia — spunea el — să se sfătuiască mai întâi cu fiu-său”, ca şi cum, în provincie, un tată înstărit s-ar sfătui altfel decât de ochii lumii cu un fiu care n-are un ban.

Un joagăr acţionat de apă e alcătuit dintr-un şopron ridicat pe marginea unei gârle. Acoperişul şopronului e sprijinit de câteva grinzi aşezate pe patru bulumaci groşi. La vreo opt sau zece picioare înălţime, în mijlocul şopronului, se vede un fierăstrău care urcă şi coboară, în timp ce un mecanism foarte simplu împinge înaintea lui un buştean. O roată, pusă în mişcare de râu, acţionează acest dublu mecanism, cel al fierăstrăului care urcă şi coboară şi cel care împinge binişor buşteanul spre fierăstrău, ca să-l prefacă în scânduri.

Apropiindu-se de şopron, moş Sorel, cu glasul lui puternic, îi strigă pe Julien; dar nu răspunse nimeni. Bătrânul nu-i zări decât pe fiii lui mai mari, nişte găligani care, înarmaţi cu securi grele, descojeau trunchiurile de brad ca să le ducă înapoi la joagăr. Urmărind cu mare grijă să nu se abată de la dunga neagră însemnată pe lemn, făceau să se desprindă, cu fiecare lovitură de secure, aşchii enorme. Nu auziră glasul tatălui lor. Bătrânul se îndreptă spre şopron; intrând înăuntru, îl căută degeaba pe Julien la locul unde ar fi trebuit să fie, lângă fierăstrău. Îl zări la vreo cinci sau şase paşi mai sus, călare pe una din grinzile acoperişului. În loc să supravegheze cu grijă mersul întregului mecanism, Julien citea. Nimic nu-i putea fi mai nesuferit bătrânului Sorel; i-ar fi iertat poate lui Julien statura firavă, nepotrivită pentru munci grele, şi atât de osebită de-a fraţilor săi mai mari; dar de mania asta a cititului îi era scârbă, el însuşi neştiind să citească.

Degeaba îi strigă de vreo două sau trei ori pe Julien. Atenţia cu care tânărul urmărea cele scrise în carte îl împiedica mai mult decât zgomotul joagărului să audă vocea răsunătoare a tatălui său. Până la urmă, cu toată vârsta lui înaintată, acesta sări sprinten peste buşteanul pus la tăiat şi, de-acolo, pe grinda piezişă care sprijinea acoperişul. O lovitură puternică făcu să zboare în apă cartea lui Julien; o a doua lovitură, la fel de puternică, dată în cap, cu palma, îl făcu să-şi piardă echilibrul. Julien era cât pe ce să cadă, de la aproape patru metri, printre măruntaiele maşinii în plin mers, care l-ar fi făcut bucăţi, dar taică-său îl înşfacă