Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rînduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumatatc de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată să aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vîjîitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în păreţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cît era frontu aşa aproape.

Cînd începiau atacurile, întîi începiau tunurile a bate. Bătiau cîte o zi întriagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din puşci şi mitraliere. Nu se auzia nimic alta decît parcă ar fierbe var întruna. La urmă, veni a timpul că eşia armata din decuncuri, cum se zicia atunci, adică din tranşeie, ţinia ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După ce mai înceta, rădica flaguri{1} albe, sămn ca să nu împuşte, nici unu nici altu, să poată strînge morţii şi răniţii, căci şediau polog. Luau căruţe din sat, încarcau caruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduciau la ţintirim. Răniţii îi pansau puţin şi iarăşi îi puniau în căruţă şi-i aducia în sat, în şcoală. În casele care erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Cînd venia căruţele cu răniţi îţi era mai mare mila, de nu putiai să te uiţi. Căruţele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sînge rămîneau în urmă. Soldaţii, sărmanii, să văitau care mai tare, care mai încet după cum aviau putere. Aici îi ţineau cîteva zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitaluri mai mari. Mulţi erau grav răniţi, care îşi dau sufletu şi îi ducia la ţintirim.

Eram copilă de zece ani cînd s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 şi pînă s-a gătit războiul am avut 14 ani. Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rînduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată şi a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un şanţ mare lung şi erau doi bărbaţi care lua unu de cap şi unu de picioare şi le da drumu în groapă. Peste un rînd stropia preotu cu aghiazmă şi apoi turna var şi punia altu rînd. Aşa punia două trei rînduri şi apoi acoperia cu pămînt. Înainte de a-i da în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galiţian, altu că e ardelian. Dar eu întreb pe mama de unde ştie preotu care şi de unde-i. Mama îmi spune uite, preotu pe mulţi îi descheie la haină şi ei au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brău, o cămaşe şi de pe moda cămaşei sau brăului cunoaşte din ce parte sînt. Tot între acei morţi era şi un bărbat de la noi din sat. Era şi nevasta lui cu trei copilaşi, plîngia lîngă el. Nu i-a dat voie să-l ieie acasă, să-i facă înmormîntare. El era tot soldat şi a picat pe front, aice aproape de familia lui şi l-a înmormîntat în rînd cu toţi eroii. De aiestia erau adesia.

Aşa au fost vreun an sau mai bine frontu. În sat era plin de armată. Prin case, care mai bune, mai curate, sta ofiţeri, dar încolo soldaţi, plin în fiecare casă. Prin grajduri, prin studoli, caii, tot de la armată. De le trebuia păşiune pentru cai, pîne sau o vită, ori un porc, pentru carne, erai sîlit să le vinzi. De bună siamă că cu un preţ foarte redus, dar totuşi, se făcia cinstit şi după lege. După un an şi ceva, s-au întărit iarăşi moscalii. Au început armata austriacă iarăşi să se retragă, lumia din nou iarăşi să fugă, că vin moscalii. Asta a fost în sîmbăta Duminicii mari. În sat la noi la Duminica mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, un cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar cînd s-a dat zarva asta, că să retrag austriecii, nu mai ştiai de care e în sat. Ca furnicarii cînd răstomi muşuroiul, care cu căruţa, cu bojoghini în căruţă, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mînă. Au lasat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în tavă şi a luat drumu spre Prut la Cernăuţi.

Tata, iarăşi ca şi întîia oară, a încărcat caruţa cu cîţiva saci de pîne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de aşternut. Parcă, cît merge într-o căruţă. A înhămat caii la căruţă, au mai dat drumu şi la vite, să le mîie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe şi de asta au vrut să ieie şi vitele. Dar o vacă era cu viţel mic şi n-a putut s-o mîie prin aşa colotău. A lăsat-o acasă. Cînd să porniască tata cu caruţa, eu nu vrau să mă sui în căruţă să plec. De ce a lasat vaca ceia cu viţel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca şi viţelu. Mă roagă cu binele, apoi şi cu rău dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămîie vaca cu viţelu la moscali. În timpu cela era badiţa Ionică fratele