cel mai mare venit în concediu. Era tot în armată, pe front la Sîrbia sau Iugoslavia cum îi zice acuma. Şi atunci badiţa îi spune tatei, voi mergeţi că eu mai rămîn şi las să rămîie şi ea, pe urmă o să vedem ce o să facem. Vitele au mers înainte, tata a pălit în cai şi au mers cu mama şi doi fraţi, Floria şi Toader. Drumu nu era tare aglomerat, caii buni, îndată a trecut Prutu. Suind dialu prin Calicianca s-a farmat o roată la căruţă. Tata nu se gîndeşte mult, a deschis poarta care a fost mai aproape şi a tras căruţa aşa pe trei roate în ogradă. A lăsat-o pe mama şi fraţii acolo şi a luat numai caii, cu hamuri, hăţuri, s-a suit calare şi s-a întors fuga iarăşi acasă. Acasă mai era încă o căruţă şi a pus din nou caii la altă căruţă. A mai pus una şi alta în căruţă şi iarăşi să mă ia pe mine să plece, căci de acuma erau moscalii aproape. Plumbii zburau, nu mai era timp, dar eu tot a mea o ţin, că nu las vaca s-o taie moscalii.

Văzînd badiţa Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruţă veche, li-a legat în urma căruţei, a mai pus două scînduri, a luat viţelu cela, l-a suit acolo, l-a legat, şi vaca în urmă, şi atunci de abia m-am suit şi eu în căruţă şi a pornit tata. Dar nu a mers nici jumătate de chilometru pînă am eşit la drumu central. De acuma, drumul era plin de armată, viţelul să zbătia legat, vaca să tîrîia. Tata s-a coborît din căruţă, a tăiat funiile, a dat drumu viţelului, a deslegat vaca şi a lăsat-o pe marginia drumului. S-a suit în căruţă şi a cautat cît a putut mai repede să margă înainte, căci de acuma ne ajungiau plumbii din urmă. Cînd am ajuns la pod, la Horecia, podul era aşternut cu paie. În capătul podului sta un soldat şi lîngă el un butoi, să vede că plin cu gaz. Cînd a ajuns caruţa pe pod, soldatu strigă: mînă moşule caii cît poţi. Tata atunci spune: dar pe pod, nu-i voie de mînat caii cu fuga. Soldatul strigă şi a doilea oară: mînă dacă îţi spun. Tata atunci mînă cît pot caii fugi. Şi numai am eşit de pe pod, cînd ne uităm în urmă, podul e o flacără. Arde tot şi explodează.

Am mers în Calicianca, unde a lăsat caruţa fărmată. Am găsit acolo pe mama şi fraţii care să frămîntau cu nerăbdare. Ne aşteptau pe noi. Stăpînii de casă nu mai erau, uşile erau deschise. Mama ne povesteşte cum pe la o bucată de noapte s-a îmbracat femeia şi copiii, au mai venit nişte vecini şi au luat cît au putut, în legături, în valiză şi au plecat. Dar în timp cît mama povesteşte, eu parcă mai aud ceva mîrîind în casă şi întreb pe mama: dacă spuneţi că au plecat toţi astă noapte, cine să mai aude în casă. Dar mama îmi zice, hai şi-i vedia, şi întru cu mama în casă şi văd un bărbat. Şede pe un scaun în mijlocu casei, de acuma slăbit, obosit, şi tot zice din gură, măi copii daţi-mi oghelele, măi copchii daţi-mi oghelele. Şi spune mama şi cei doi fraţi că, de cum s-au început a pregăti femeia şi copiii, el s-a pus pe scaun în mijlocu casei şi alta nu a vorbit nimic, decît măi copchii cataţi-mi oghelili, şi nime nu i-a catat nimic, nu l-a întrebat, şi-a văzut fiecare de triaba lui, s-au îmbrăcat, şi-au luat ci-au putut şi pe dînsu l-au lasat aşa în mijlocu casei. De frică, sau ce a fi fost cu dînsu Dumnezeu ştie, dar de atunci a rămas vorba asta, cînd cineva nu-şi poate da radă{2}, nu-i spune altă vorbă decît numa zice: măi copchii, oghelele.

De acolo noi am plecat cu caruţa în Cernăuţi. A descărcat de pe căruţă la un cunoscut, s-a întors tata cu caruţa şi a mai luat de pe căruţă cea farmată, a venit iarăşi în Cernăuţi, acolo a găsit şi vitele care li-a mînat înainte. De acum sta şi să sfatuia cu nişte oameni cunoscuţi, ce-i de făcut, căci cu vite, cu cai, căruţă, nu-i ce sta în oraş. S-a găsit un cunoscut, care a fost învăţător cîndva mai demult în satu nostru Mahala şi le spune la părinţi, uite ce-i deocamdată luaţi vitele şi mergeţi la Ţeţina. Acolo aveţi pascatoare pentru vite şi grajd unde să le închideţi. Aveau şi moşia lor proprie.

Ni-am pornit noi încet cu vitele, am mai dormit într-un sat după Cernăuţi, Mihalcea, acolo au mai vrut să ne fure vitele şi în fine am ajuns la Ţeţina. Pe nişte dialuri mari am găsit casa, grajdiu unde am fost îndreptaţi. Am stat acolo mai bine de o săptămînă, cînd deodată auzim iarăşi că moscalii au ocupat Cemăuţu şi înaintează mai departe. Am pus-o iarăşi de mămăligă, căci în zadar ni-a fost cît ni-am chinuit mai bine de o săptămînă pe drum, nemîncaţi, neodihniţi. Dar ce să faci, că moscalii de acuma au trecut mult înaintia noastră. Am mai stat cîteva zile pînă s-a mai limpezit drumu şi iarăşi ni-am întors acasă. S-au hotărît că mai mult nu mai încearcă să fugă, că nu reuşesc nimic, decît numai să chinuiesc pe drum.

Au mai ajuns moscalii pînă la Cîrlibaba, iarăşi aproape de Carpaţi, dar tare mult nu au zăbovit şi iarăşi i-au mînat austriecii înapoi. Cînd mergiau moscalii înainte nu era aşa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu făcia aşa rele blazgonii. Le trebuia o căruţă de proşpant, aşa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au