e solidară de concepția mea despre gîndirea mistică și universurile imaginare pe care le fundează – universuri paralele lumii de toate zilele – și care se disting în primul rînd printr-o altă experiență a timpului și a spațiului. Ceea ce nu înseamnă, evident, că prozele fantastice pe care le scriu sînt inspirate de cercetările mele de istorie comparată a religiilor, nici că n-ar putea fi înțelese decît de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte să fi folosit vreodată documentele mitologice sau semnificația lor simbolică scriind literatură. De fapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe măsură ce scriam. Universurile paralele pe care le dezvăluia povestirea erau rodul imaginației creatoare, nu al erudiției, nici al hermeneuticii pe care o stăpînea istoricul religiilor comparate.

Mircea Eliade Paris, 23 septembrie 1980

[1] Prefață a volumului În curte la Dionis, București, Cartea Românească, 1981.

[2] Amintiri, 1, Mansarda, Madrid, 1986, Colecția Destin, pp. 64 și urm.

[3] Cel mai elaborat, reprezentînd comunicarea mea la o „decadă” de la Cérizy, din vara 1978, va apare în cursul acestui an.

DOMNIȘOARA CHRISTINA

…it stood All beautiful in naked purity, The perfect semblance of its bodily frame… P. B. Shelley, Queen Mab

Capitolul I

Înainte de a ajunge în sufragerie, Sanda îl opri, apucîndu-i brațul. Era cel dintîi gest familiar pe care îl făcea în aceste trei zile de cînd se aflau împreună la Z.

— Știi că a mai venit un musafir, un profesor?

Egor îi privi ochii prin semiîntunericul odăii. Sclipeau. Poate mă încurajează, își spuse, și se apropie, încercînd să-i prindă mijlocul. Dar fata se smuci și, din cîțiva pași, deschise ușa sufrageriei. Egor își corectă ținuta și rămase în prag. Ardea aceeași lampă cu sita albă, orbitoare; o lumină prea tare, artificială, stridentă. Zîmbetul d-nei Moscu părea acum mai obosit. (Zîmbetul pe care Egor se obișnuise să-l ghicească înainte chiar de a-i vedea fața…)

— …Acesta este d-l Egor Pașchievici, îl prezentă solemn d-na Moscu, întinzînd moale brațul spre ușă. Are un nume ciudat, adăugă ea, dar e român pe de-a-ntregul… E pictor și ne face cinstea de a locui cu noi…

Egor se înclină, încercînd să spună cîteva cuvinte măgulitoare. D-na Moscu își retrase brațul și-l îndreptă, cu mai multă emoție, spre noul-venit. Avea atît de rar prilejul să facă prezentări bogate, solemne…

— Domnul profesor universitar Nazarie, o glorie a științei românești, continuă ea.

Egor se îndreptă cu pas hotărît către profesor și îi apucă mîna.

— Sînt numai un neînsemnat asistent, stimată doamnă, șopti d-l Nazarie, încercînd să-i mai rețină o clipă privirile. Atît de neînsemnat…

Dar d-na Moscu se așezase extenuată pe scaun. Profesorul rămase uluit lîngă ea, cu fraza nesfîrșită. Îi era teamă să se întoarcă spre ceilalți; teamă, nu cumva să pară ridicol sau ofensat. Cîteva clipe nu știu ce să facă. Dar se hotărî și se așeză pe scaunul din stînga d-nei Moscu.

— Scaunul acesta e ocupat, îi șopti Simina. Eu mănînc întotdeauna lîngă mama.

D-l Nazarie se ridică brusc și se lipi de perete. Egor și Sanda se apropiară de el, zîmbind încurcați. Nu trebuie să țină seama de glumele Siminei. E o fetiță capricioasă. Și, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea lîngă maică-sa, chiar cînd sînt musafiri.

— Are numai nouă ani, adăugă Sanda.

D-na Moscu îi privise tot timpul zîmbind, parcă s-ar fi rugat să fie iertată că nu ia parte la discuție. Bănuiește cît de interesantă poate fi o asemenea discuție – interesantă, savantă, instructivă – dar e prea obosită ca s-o urmărească. Doamna Moscu, firește, nu auzise nici un cuvînt; sunetele trecuseră alături de urechile ei, fără rezistențe, fără urme.

Egor conduse pe d-l Nazarie spre capătul mesei, indicîndu-i un scaun alături de Sanda. Ce stranie și neînțeleasă oboseală, gîndi pictorul privind încă o dată fața doamnei Moscu.

— Nu știu cum să vă mulțumesc, îngînă profesorul așezîndu-se. Îmi dau seama că am jignit un copil. Și este un copil ca un înger…

Întoarse capul și aruncă Siminei cele mai calde priviri. D-l Nazarie era un bărbat încă destul de tînăr, nu împlinise nici patruzeci de ani, și privirile îndreptate spre Simina încercau să poarte o dragoste totodată protectoare și lingușitoare. Obrazul lui curat și neutru, de bărbat învățat, se luminase din cale afară. Zîmbea Siminei cu toată gura deschisă. Simina îi susținu privirea cu o siguranță ironică, mușcătoare. Cîteva clipe îl privi în adîncul ochilor, apoi duse șervetul la gură, își șterse un foarte ușor zîmbet și întoarse încet capul către maică-sa.

— Sînteți desigur venit pentru săpături? întrebă brusc Egor.

Profesorul era încă intimidat și fu cu atît mai recunoscător lui Egor că îi dădea prilejul să vorbească despre meseria și pasiunea lui.

— Da, domnul meu, răspunse vioi, înghițind aer. Cum îi spuneam și doamnei, am reluat în vara aceasta săpăturile de la Bălănoaia. E un nume care poate nu vă amintește prea multe lucruri, dar stațiunea protoistorică de la Bălănoaia are oarecare însemnătate pentru noi, românii. S-a găsit acolo un lébes celebru, un mare bazin ionian, în care, după cum știți, se aducea carnea la ospețe…

Amintirea acestui lébes, pe care îl cercetase cu de-amănuntul, a fost o imagine stenică pentru d-l Nazarie. Cu vervă și cu oarecare melancolie, evocă ospețele de atunci. Nu erau ospețe barbare, grotești.

— …Căci, cum îi spuneam și doamnei, toată cîmpia aceasta a Dunării de Jos, în special aici, în nordul Giurgiului, a cunoscut odinioară, prin veacul V înainte de Christos, o înfloritoare civilizație greco-traco-scitică…

Vorba îi dăduse curaj. Privi din nou, insistent, spre doamna Moscu, dar nu întîlni decît același zîmbet stins, aceeași față neatentă.

— Bălănoaia, maman, îi