admită căile întortocheate ale sofisticii și transmutațiile ciocolatei, și cerea ca supremă și unică probă a existenței lui Dumnezeu imaginea Lui fotografică, dagherotipul Lui. Părintele Nicanor îi aduse atunci medalii și icoane evlavioase și chiar o reproducere după năframa Sfintei Verónica, însă José Arcadio Buendía le respinse ca fiind niște obiecte confecționate de mîna omului, fără nici un fundament științific.

Se arăta atît de îndărătnic, încît părintele Nicanor renunță la proiectele de evanghelizare și continuă să-l viziteze însuflețit fiind numai de simțăminte umanitare. Dar atunci José Arcadio Buendía fu acela care luă inițiativa și încercă să-i zguduie credința preotului cu ajutorul a mii de șiretlicuri raționaliste. Într-o zi, cînd părintele Nicanor veni să-l vadă sub castanul său, aducînd cu sine o tablă de dame și o cutie cu jetoane pentru a-l invita să joace dame cu el, José Arcadio Buendía nu voi să accepte nicidecum deoarece, după cum îi spunea, nu putea să înțeleagă ce sens putea avea o luptă între doi adversari care erau de acord asupra principiilor luptei. Părintele Nicanor care nu privise niciodată jocul de dame sub aspectul acesta, pierdu orice poftă de a mai juca. Din ce în ce mai uimit de luciditatea iui José Arcadio Buendía, sfîrși prin a-l întreba cum se poate să-l țină legat de un copac.

— Hoc est simplicissimus, îi răspunse el: pentru că sînt nebun.

Preocupat de atunci, în primul rînd de propria sa credință, preotul încetă să-l mai viziteze și se dedică în întregime grăbirii construcției bisericii. Rebeca simțea cum reînvie nădejdea în ea. Viitorul ei atîrna de terminarea clădirii, din duminica în care părintele Nicanor dejunase în casa lor și cînd familia adunată în jurul mesei vorbise despre solemnitatea și fastul pe care-l vor avea ceremoniile de îndată ce va fi construită biserica. „Rebeca va fi cea mai norocoasă”, spuse Amaranta. Și pentru că Rebeca nu înțelegea ce voia să spună cu aceasta, ea îi explică cu un surîs plin de nevinovăție:

— Tu vei fi aceea care va inaugura biserica prin cununia ta.

Rebeca încercă să intervină cea dintîi. În ritmul în care progresa construcția, biserica nu va fi terminată înainte de zece ani. Părintele Nicanor își exprimă dezacordul: generozitatea crescîndă a credincioșilor îi îngăduia să se bizuie pe calcule mai optimiste. Față de indignarea surdă a Rebecăi, care nu-și mai putu isprăvi prînzul, Ursula aplaudă ideea Amarantei și depuse o contribuție considerabilă ca să se grăbească lucrările. Părintele Nicanor aprecie că primind încă o contribuție egală cu aceasta, biserica va fi gata în trei ani. De atunci Rebeca nu mai vorbi cu Amaranta, convinsă că inițiativa ei era mult mai vinovată decît se părea. „Pentru mine a fost soluția cea mai puțin gravă, îi răspunse Amaranta în cursul discuției lor violente, care le-a făcut să se înfrunte în seara aceea. În felul acesta nu va trebui să te ucid în viitorii trei ani.” Rebeca acceptă provocarea.

Atunci cînd Pietro Crespi află despre noua amînare a cununiei sale, avu o criză de deznădejde, însă Rebeca îi aduse o dovadă de supremă fidelitate: „Cînd vei hotărî, vom fugi”, îi spuse ea. Numai că Pietro Crespi nu era omul aventurilor. Îi lipsea temperamentul impulsiv al logodnicei sale și pentru el, cuvîntul dat era ca un capital ce nu putea fi delapidat. Rebeca recurse atunci la procedee mai îndrăznețe. Un vînt misterios stingea toate lămpile din salon și Ursula îi surprindea pe logodnici sărutîndu-se pe întuneric. Pietro Crespi bîlbîia niște explicații confuze cu privire la proasta calitate a lămpilor moderne care funcționau cu acetilenă și ajuta chiar la instalarea în odaie a unor sisteme de iluminat mai puțin defectuoase. Din nou, însă lipsea combustibilul sau se uscau fitilele, și Ursula o găsea pe Rebeca pe genunchii logodnicului ei. În cele din urmă nu mai vru să asculte nici o explicație. Îi dădu indienei sarcina lucrului la brutărie și-și luă obiceiul de a se așeza într-un balansoar pentru a-i supraveghea pe logodnici, hotărîtă să nu se lase păcălită prin manevre care în tinerețea ei erau deja învechite. „Biata mamă, se indigna Rebeca, pe un ton batjocoritor, cînd o vedea pe Ursula căscînd în toropeala întîlnirilor lor. După ce va muri, va mai fi văzută cum își ispășește păcatele în balansoarul ei.” După trei luni de idilă supravegheată, exasperat de încetineala lucrărilor pe care le inspecta zilnic, Pietro Crespi se hotărî să verse părintelui Nicanor suma de care mai avea nevoie pentru terminarea bisericii. Amaranta își păstra calmul. Flecărind mereu cu prietenele care veneau în toate după-amiezile să brodeze sau să tricoteze în verandă, ea se străduia să inventeze alte stratageme. O eroare de calcul a zădărnicit pe aceea pe care o considerase a fi cea mai eficace: să îndepărteze tabletele de naftalină pe care Rebeca le presărase pe rochia ei de mireasă înainte de a o depune în dulapul din camera ei. Făcu aceasta cînd nu mai erau nici două luni pînă la terminarea bisericii. Dar Rebeca era atît de nerăbdătoare cu cît se apropia ziua nunții încît voi să-și pregătească rochia cu mult înainte decît socotise Amaranta. Deschise dulapul, desfășură mai întîi hîrtiile în care o împachetase, apoi pînza protectoare și găsi mătasea rochiei, dantela voalului și chiar cununa din flori de portocal pulverizate de molii. Deși era sigură că presărase în pachet doi pumni plini cu tablete de naftalină, dezastrul părea atît de întîmplător încît nu îndrăznea să o învinovățească pe Amaranta. Nu mai era nici o lună pînă la nuntă, dar Amparo Moscote îi făgădui că-i va confecționa o rochie nouă în răstimp de o săptămînă. Amaranta simți că leșină în acea zi ploioasă cînd la amiază Amparo apăru în casă învăluită toată într-o spumă de dantele, îndreptîndu-se spre Rebeca pentru ultima probă a rochiei ei. Simți cum i se îneacă cuvintele în gît și o dîră de sudori reci coborîndu-i de-a lungul spinării. Petrecuse luni întregi tremurînd de groază în așteptarea acestei clipe, deoarece, dacă se dovedea incapabilă de a născoci un obstacol definitiv în calea nunții Rebecăi, era sigură că, în ultimul