Sufletul ei încercat și afectuos o făcea să nu fie temută, era însă (încă!) invulnerabilă sau mai bine spus ținută puțin deoparte în funcții de anvergură mijlocie, unde putea fi ea însăși fără prejudicii pentru marii lideri… Ei?! Cum s-o înlocuiască Matilda pe această femeie deosebită? Îi devenise și ei dragă și simțea că dacă ar fi trăit și ar fi cunoscut-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, dar asta nu se mai termina!… Idila cu dispăruta începu să se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparații deplasate între ea și Matilda, totuși Matilda simțea că astfel de comparații i se impuneau în forul lui interior, prin tăceri prea lungi cînd ea îl îmbrățișa, prin visări învăluite în tristețe cînd se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, „firescul” ei parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal că ea, Matilda, exista, era vie și cu un mare apetit existențial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decît o simplă fotografie… Și atunci a început să se retragă din ce în ce mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine! Avea dreptate, își iubise foarte tare soția, nu mai avea loc alta în inima lui, bine, dar atunci de ce ținuse să se recăsătorească? Nu există ființă care să țină loc altei ființe fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil… La început, da, cît timp și ea, Matilda, o iubise pe Stela alături de el, fuseseră fericiți. „Dar era oare firească această fericire?” mă întrebă.

„De ce nu? zisei turnînd în pahare. Nu te costa nimic.” Matilda se indignă. „Nu e vorba aci de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă.” „A, izbucnii eu în rîs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu știai că a fost însurat și a făcut și doi copii?” „Ei și? Doi oameni care suferă se pot înțelege între ei…” „Da, da, murmurai, doi oameni care… Așa este, ai dreptate… Și?! El ce zicea?” „Ce să zică, tăcea!” „Aha! Și tu ce ziceai?” „Ce ziceam! ce puteam să mai zic!? Și se uită la mine cu o privire albită de furie, ca altădată de fascinație, și mă reprimă, simțind ironia mea ascunsă: Dacă mă asculți ca să-ți bați joc, chiar că n-am să-ți mai spun.” „Scuză-mă, îi spusei cu simpatie sinceră, povestești prea încet pentru curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum nimic, am înțeles… Spune-mi numai ce s-a întîmplat la Londra. Ce-ați căutat acolo?”

„El a fost trimis în fruntea unei delegații comerciale și m-a luat și pe mine. Nu s-a întîmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi-am ieșit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, și eram și eu dornică să văd orașul, îți dai seama… Fiindcă îmi interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură… Nu era prudent, cică. Să mergi pentru întîia oară la Londra sau la Paris și să stai închis într-un hotel, asta poate să scoată din sărite și pe cel mai răbdător… «Azi putem merge? l-am întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat.» «Azi nu!», mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Stătea foarte posomorît, nu mînca nimic. La prînz n-a coborît, s-a sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a așezat într-un fotoliu și a rămas acolo ca o stană, ore întregi. «Nu înțeleg, i-am spus, de ce azi nu? Ce e azi?» S-a uitat la mine fix și nu mi-a răspuns. Ce-o fi azi? m-am întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, de trebuie să nu iasă din casă și să postească? Și deodată mi-am dat seama: Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, știam anul, asta trebuia să fie! M-am stăpînit să nu-i spun nimic, dar spre seară am început să-i vorbesc. «Crezi, i-am zis, că tu ai putea trăi cu mine dacă și eu ți-aș face la fel? Știu ce aniversezi și am pretenția să nu fi uitat că încă de la început am fost alături de tine și ți-am respectat sentimentele. Mai mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atît de drag frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are sensibilitate pentru cineva are și pentru altcineva… Dacă ai iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat să cred la început… Nu există sensibilitate cu sens unic, sau dacă există e suspectă de nesimțire. Ce e asta? De ce taci? De ce măcar nu mi-ai spus!? Nu cumva crezi că nici nu mai merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, după ce atîta vreme ți-am respectat totul și n-am avut parte decît de jigniri? Ce sînt eu aici, manta de vreme rea? Dacă aș fi bănuit că poți fi atît de mic încît să intri în panică fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezența mea la anumite recepții, fii sigur că nu mi-aș fi lăsat bărbatul ca să vin după tine. Săraca Stela! a murit la timp, altfel ar fi avut parte de mari surprize cu recepțiile tale. Vrei să faci acum mare paradă de fidelitate dincolo de mormînt, cu toate că lîngă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită. Află că Stela (cel puțin așa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un gardian de treabă, a mîngîiat-o, a uns-o cu alifii, și… aia e! Înțelegi ce vreau să-ți spun!» «Înțeleg că de-aici înainte ai să mănînci paie prăjite», îl aud atunci că îmi zice. «Nu mai spune?! i-am zis și eu, crezi că mi-e frică de amenințările tale? Ai fi în stare, pedepsiți și voi pe cei mai mici, în timp ce…» «Ai să mănînci paie prăjite», mă întrerupse el sec. «Vezi să nu mănînci tu înaintea mea, ca director la o gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi că nu am informațiile