nu aș putea scrie o carte și nici măcar un articol mai lung pentru o revistă dacă nu ar fi și o experiență estetică. Oricine dorește să-mi analizeze scrierile va vedea că, până și atunci când sunt propagandă pe față, conțin multe lucruri pe care un politician de carieră le-ar considera irelevante. Nu sunt în stare și nici nu vreau să renunț complet la viziunea despre lume și viață pe care mi-am format-o în copilărie. Cât o să trăiesc și o să fiu sănătos, voi continua să țin la părerea mea despre stilul literar, să iubesc fața pământului și să mă bucur de obiecte solide și frânturi de informații inutile. Nu are rost să încerc să înăbuș această latură a mea. Treaba mea este să împac simpatiile și antipatiile mele adânc înrădăcinate cu activitățile în esență publice, nonindividuale pe care ni le impune tuturor această epocă.

Nu este ușor. Apar probleme de construcție și de limbaj și mai apare într-un fel nou problema veridicității. Vă dau un singur exemplu al genului mai rudimentar de dificultăți care apar. Volumul meu despre Războiul Civil din Spania, Omagiu Cataloniei, este, desigur, o carte făţiş politică, dar în general e scris cu o anumită detașare și grijă pentru formă. Chiar am depus toate eforturile să spun tot adevărul fără a-mi contrazice instinctele literare. Însă, printre altele, conține și un lung capitol, plin de citate din ziare și altele asemenea, care îi apără pe troțkiștii ce au fost acuzați că ar complota cu Franco. În mod clar un asemenea capitol, care după un an sau doi ar deveni neinteresant pentru orice cititor obișnuit, distruge cartea. Un critic pe care îl respect mi-a ținut o prelegere despre ea. „De ce ai băgat în carte toate chestiile astea?”, m-a întrebat. „Ai transformat în jurnalism o carte potențial bună.” Era adevărat ce spunea, dar nu aș fi putut proceda altfel. Întâmplător știam – lucru pe care doar unui număr foarte mic de persoane le fusese îngăduit să-l ştie – că niște oameni nevinovați erau acuzați pe nedrept. Dacă nu m-ar fi înfuriat asta, nu aș mai fi scris cartea.

Într-o formă sau alta, această problemă apare din nou. Problema limbajului este mai subtilă și discuția aceasta ar dura prea mult. Voi spune doar că în ultimii ani am încercat să scriu mai puțin pitoresc și cu mai multă acuratețe. În orice caz, consider că, până ajungi să-ți pui la punct un stil de a scrie, deja renunți la el. Ferma animalelor a fost prima carte în care am încercat, perfect conștient de ceea ce făceam, să combin scopul politic cu scopul artistic într-un întreg. Nu am mai scris nici un roman de șapte ani, dar sper să mai scriu unul cât de curând. Sigur va fi un eșec, fiecare carte este un eșec, dar știu cât de cât sigur ce fel de carte vreau să scriu.

Recitind ultimele două pagini, văd că am lăsat să se înțeleagă că motivele mele de a scrie au implicat exclusiv spiritul civic. Nu vreau ca aceasta să rămână impresia finală. Toți scriitorii sunt vanitoși, egoiști și leneși, iar la baza motivelor lor se află un mister. Scrierea unei cărți este un efort îngrozitor, istovitor, ca o lungă criză atunci când suferi de o boală chinuitoare. Nimeni nu ar face așa ceva dacă nu ar fi împins de vreun demon căruia nu îi poate rezista și pe care nu îl poate înțelege. Tot ce știe este că acest demon e pur și simplu același instinct care îl face pe un copilaș să urle pentru a primi atenție. Și totuși, este de asemenea adevărat că nu poți scrie nimic care să fie citit cu plăcere decât dacă te străduiești permanent să-ți ștergi personalitatea. Proza de calitate e ca o fereastră. Eu nu pot spune cu certitudine care dintre motivele mele sunt cele mai puternice, dar știu care dintre ele merită să fie urmate. Iar analizându-mi scrierile văd că, invariabil, atunci când nu am avut un scop politic, am scris cărți plictisitoare și am fost trădat de texte redactate într-un stil stufos, propoziții fără sens, înflorituri și alte tâmpenii.

 

„O națiune are parte de ziarele pe care le merită”

Din „As I Please” Tribune, 22 noiembrie 1946

În dezbaterile actuale ale Comisiei Regale care trebuie să analizeze presa, se vorbește mereu despre influența degradantă exercitată de proprietari și de sponsori. Se spune prea rar că o națiune are parte de ziarele pe care le merită. După cum se știe, acesta nu este tot adevărul. Atunci când cea mai mare parte a presei este deținută de o mână de oameni, nu prea ai de ales, iar faptul că în timpul războiului ziarele au devenit pentru o vreme mai inteligente, fără să-și scadă tirajul, sugerează că publicul nu are gusturi chiar atât de proaste cum pare. Totuși, ziarele noastre nu sunt toate la fel; unele sunt mai inteligente şi altele sunt mai populare. Iar atunci când analizezi relația dintre inteligență și popularitate, ce descoperi?

Mai jos enumăr pe două coloane principalele noastre nouă cotidiene naționale. În prima coloană acestea sunt aranjate în ordinea inteligenței, atât cât mă pricep eu s-o evaluez; în cealaltă sunt aranjate în ordinea popularității, măsurată în funcție de tiraj. Prin inteligență nu mă refer la acordul cu părerile mele, ci la disponibilitatea de a prezenta știrile în mod obiectiv, de a pune în evidență lucrurile care contează cu adevărat, de a discuta despre probleme grave chiar și atunci când acestea sunt plictisitoare și de a apăra politicile care sunt măcar coerente și inteligibile. Cât despre tiraj, poate că am plasat greșit un ziar sau două, deoarece nu dispun de cifre