poate spune pe șleau „Eu cred în eliminarea oponenților atunci când poți obține rezultate bune procedând astfel”. Așa că, probabil, va spune ceva de genul:

 

Deși recunosc fără probleme că regimul sovietic prezintă anumite caracteristici pe care un adept al umanitarismului poate fi înclinat să le condamne, cred că trebuie să fim de acord că anumite restricții în ceea ce privește dreptul de a practica opoziția politică reprezintă o consecință inevitabilă a perioadelor de tranziție și că rigorile cărora li s-a cerut rușilor să li se supună sunt amplu justificate în sfera realizărilor concrete.

 

Stilul bombastic este și el un soi de eufemism. O mulțime de cuvinte latinești se aștern peste fapte ca o ninsoare, estompând contururile și acoperind toate detaliile. Marele dușman al limbajului clar este nesinceritatea. Atunci când există o diferență între scopurile reale și cele declarate ale cuiva, persoana respectivă apelează aproape instinctiv la cuvinte lungi și expresii golite de sens, ca o sepie care scuipă cerneală. În epoca noastră nu există „să nu ai treabă cu politica”. Toate chestiunile sunt chestiuni politice şi politica însăși este un amalgam de minciuni, eschivări, nesăbuință, ură și schizofrenie. [...] Ar trebui să recunoaștem că actualul haos politic are legătură cu degradarea limbajului și că putem îmbunătăți oarecum lucrurile începând cu modul de a vorbi. Dacă simplifici limba în care te exprimi, scapi de cele mai rele nesăbuințe ale conformismului. Nu cunoști nici unul dintre dialectele necesare, iar când faci o remarcă stupidă, stupiditatea va fi evidentă, chiar și pentru tine. Limbajul politic – și, cu anumite variații, acest lucru este valabil pentru toate partidele politice, de la conservatori până la anarhiști – este menit să facă minciunile să pară adevărate și crima să pară respectabilă și să dea impresia că vorbele goale sunt de fapt argumente serioase.

 

„Nici o carte nu este cu adevărat neinfluențată politic”

Din „Why I Write” (1946)

Lăsând la o parte nevoia de a-ți câștiga existența, cred că sunt patru mari motive pentru a scrie, cel puțin pentru a scrie proză. Ele se regăsesc în diferite grade la fiecare scriitor, iar la orice scriitor proporțiile variază în timp, în funcție de atmosfera în care trăiește. Acestea sunt:

(i) Purul egoism. Dorința de a părea deștept, de a se vorbi despre tine, de a-și aminti oamenii de tine după ce mori, de a te răzbuna pe niște adulți care te-au tratat cu răceală și dispreț în copilărie etc. Este o inepție să ne prefacem că acesta nu e un motiv – și încă unul puternic. Această caracteristică a scriitorilor o au și oamenii de știință, artiștii, politicienii, avocații, soldații, afaceriștii de succes – pe scurt, toată spuma umanității. Marea masă a oamenilor nu sunt extrem de egoiști. Cam după 30 de ani renunță la ambiția individuală – ba chiar, în multe cazuri, aproape că renunță și la ideea că sunt indivizi – și trăiesc în principal pentru alții ori pur și simplu muncesc până la epuizare. Dar mai este și minoritatea oamenilor talentați și îndărătnici care sunt hotărâți să trăiască până la capăt așa cum vor, iar scriitorii fac parte din această categorie. Ar trebui să spun că scriitorii serioși sunt în general mai vanitoși și mai egocentrici decât jurnaliștii, deși mai puțin interesați de bani.

(ii) Entuziasmul estetic. Perceperea frumuseții din lumea exterioară sau din cuvinte și potrivirea lor. Plăcerea provocată de impactul unui sunet asupra altuia, de soliditatea prozei de calitate sau de ritmul unei povești reușite. Dorința de a împărtăși o experiență pe care o consideri valoroasă și despre care crezi că nu ar trebui să se piardă. Motivul estetic este foarte slab la mulți scriitori, însă chiar și un autor de broşuri sau de manuale are cuvinte și expresii preferate care îl atrag fără nici o justificare utilitară; sau poate avea preferințe clare în ceea ce privește fonturile, lățimea marginilor etc. Mai sus de nivelul la care se află Mersul trenurilor, nici o carte nu scapă cu totul de considerații estetice.

(iii) Impulsul istoric. Dorința de a vedea lucrurile așa cum sunt, de a afla fapte adevărate și de a le consemna pentru posteritate.

(iv) Scopul politic – folosind cuvântul „politic” în cel mai larg sens posibil. Dorința de a împinge lumea într-o anumită direcție, de a schimba ideea altora despre genul de societate la care ar trebui să tindă. Încă o dată, nici o carte nu este cu adevărat neinfluențată politic. Opinia că arta ar trebui să nu aibă nimic de-a face cu politica este ea însăși o atitudine politică.

 

[...] Ceea ce am vrut cel mai mult să fac în ultimii zece ani este să transform scrierea politică într-o artă. Punctul meu de plecare este întotdeauna o atmosferă de partizanat, un sentiment de nedreptate. Atunci când încep să scriu o carte, nu îmi spun: „O să creez o lucrare de artă”. O scriu pentru că există o minciună pe care vreau s-o dau în vileag, un fapt asupra căruia vreau să atrag atenția, iar la început nu mă preocupă decât să am șansa de a face o mărturie publică. Însă