ce se crede în mod oficial. Chiar și așa, trebuie subliniat că literatura în proză aproape că a dispărut în singura epocă a credinței pe care a cunoscut-o vreodată Europa. În tot Evul Mediu aproape că nu a existat deloc proză de ficțiune și scrierile istorice au fost foarte puține, iar liderii intelectuali ai societății și-au exprimat gândurile cele mai serioase într-o limbă moartă, care nu s-a schimbat mai deloc în o mie de ani.

Totuși, totalitarismul promite nu atât o epocă a credinței, cât una a schizofreniei. O societate devine totalitară atunci când structurile sale ajung să fie în mod flagrant artificiale, adică atunci când clasa ei conducătoare și-a pierdut funcția, dar reușește să se țină cu dinții de putere cu forța sau prin înșelătorie. O astfel de societate, indiferent cât de mult dăinuie, nu își permite să devină nici tolerantă, nici stabilă intelectual. Nu poate permite nici consemnarea cu acuratețe a faptelor, nici sinceritatea emoțiilor pe care o impune creația literară. Însă pentru a fi corupt de totalitarism nu trebuie să trăiești într-o țară totalitară. Simpla prevalență a anumitor idei poate răspândi o otravă care face ca tot felul de subiecte să devină imposibil de abordat din perspectivă literară. Oriunde există o ortodoxie impusă cu forța – sau chiar două, cum se întâmplă adesea – nu se mai scrie literatură de calitate. Acest lucru a fost demonstrat clar de Războiul Civil din Spania. Pentru mulți intelectuali englezi războiul a fost o experiență profund tulburătoare, dar nu una despre care să poată scrie sincer. Nu aveai voie să spui decât două lucruri și amândouă erau niște minciuni evidente; ca urmare, războiul a generat hectare de texte tipărite, dar aproape nimic care să merite să fie citit.

 

„Imaginația, la fel ca unele sălbăticiuni, nu naște nimic în captivitate”

Din „The Prevention of Literature” Polemic, ianuarie 1946 The Atlantic Monthly, martie 1947

Este cert că anumitor teme nu li se poate aduce omagiu în cuvinte, iar tirania este una dintre ele. Nimeni nu a scris niciodată o carte bună care să elogieze Inchiziția. Poezia poate supraviețui într-o epocă totalitară, iar pentru anumite arte sau pseudoarte, precum arhitectura, tirania ar putea fi chiar benefică, însă prozatorul nu ar avea ce să aleagă între tăcere și moarte. Proza așa cum o știm este produsul raționalismului, al secolelor protestante, al individului autonom. Iar distrugerea libertății intelectuale îi paralizează pe jurnalist, pe sociolog, pe istoric, pe romancier, pe critic și pe poet, în această ordine. În viitor poate că va apărea un nou gen de literatură, care nu va presupune emoție personală sau observație exactă, dar în prezent așa ceva este de neînchipuit. Pare mult mai probabil ca, dacă într-adevăr cultura liberală în care trăim din Renaștere se apropie de sfârșit, literatura să piară odată cu ea. [...] Nu numai că este condamnată în orice țară ce menține o structură totalitară, ci orice scriitor care adoptă concepția totalitară, care găsește pretexte pentru persecuție și falsificarea realității se autodistruge ca scriitor. Nu are cum să scape de asta. Nici o tiradă împotriva „individualismului” și a „turnului de fildeș”, nici o platitudine cucernică de genul „Adevărata individualitate nu se atinge decât prin identificarea cu comunitatea” nu pot trece peste faptul că o minte cumpărată este o minte coruptă. Dacă nu intervine la un moment dat spontaneitatea, creația literară este imposibilă. Şi limba însăși se rigidizează. La un moment dat în viitor, dacă mintea umană va deveni ceva cu totul diferit de ceea ce este astăzi, poate vom învăța să separăm creația literară de onestitatea intelectuală. În prezent nu știm decât că imaginația, la fel ca unele sălbăticiuni, nu naște nimic în captivitate. Orice scriitor sau jurnalist care neagă acest fapt – și aproape toate laudele actuale la adresa Uniunii Sovietice conțin sau implică o astfel de negare – cere, de fapt, propria distrugere.

 

 

„Limbajul politic trebuie să constea în mare parte în eufemisme, argumente circulare și lipsă de claritate”

Din „Politics and the English Language” Payments Book, 11 decembrie 1945 Horizon, aprilie 1946

În vremurile noastre, discursul și scrierile politice susțin în mare parte lucruri nefondate. Lucruri precum continuarea stăpânirii britanice în India, epurările și deportările din Rusia, lansarea bombelor atomice asupra Japoniei chiar pot fi apărate, însă numai cu argumente care sunt prea brutale pentru majoritatea oamenilor și care se bat cap în cap cu obiectivele declarate ale partidelor politice. Astfel, limbajul politic trebuie să constea în mare parte în eufemisme, argumente circulare și lipsă de claritate. Sate fără apărare sunt bombardate, locuitorii alungați din locuințe, vitele mitraliate, iar caselor li se dă foc cu gloanțe incendiare: asta se numește pacificare. Milioane de țărani sunt jefuiți de pământurile lor și ajung pe drumuri cu ce au putut să ia cu ei: asta se cheamă transfer al populației sau rectificare a frontierelor. Sunt oameni care fac ani de închisoare fără proces ori sunt împușcați în ceafă sau trimiși să moară de scorbut în exploatările forestiere din zona arctică: asta se cheamă eliminarea elementelor care nu prezintă încredere. O astfel de frazeologie este necesară dacă vrei să denumești lucruri fără a invoca imagini mentale ale acestora. Să ne gândim, de pildă, la un profesor universitar englez înstărit care apără totalitarismul rus. El nu