precum „romantic” și „sentimental”, cărora, cum nu au un înțeles convenit, este greu să li se răspundă. În acest fel controversa este deviată de la subiectul real al discuției. Se poate admite – și majoritatea oamenilor cu scaun la cap ar admite – teza comunistă potrivit căreia libertate pură nu există decât într-o societate fără clase și că ești cel mai liber atunci când depui eforturi pentru a înfăptui o astfel de societate. Însă aceasta este însoțită de afirmația destul de nefondată că însuși Partidul Comunist urmărește înfăptuirea societății fără clase și că în URSS acest țel e de fapt în curs de realizare. Dacă prima afirmație este lăsată s-o implice pe a doua, aproape că nu mai există nici un atac la adresa bunului-simț și a moralei comune care să nu poată fi justificat. Dar între timp s-a ocolit esențialul. Libertatea de gândire înseamnă libertatea de a spune ceea ce ai văzut, ai auzit și ai simțit, nu obligația de a născoci fapte și sentimente închipuite. Bine-cunoscutele tirade împotriva „escapismului”, „individualismului”, „romantismului” și așa mai departe nu sunt decât instrumente oratorice, al căror scop este să facă interpretarea eronată a istoriei să pară respectabilă.

Acum 15 ani, când apărai libertatea de gândire, trebuia s-o aperi de conservatori, de catolici și într-o anumită măsură – căci în Anglia nu aveau cine știe ce importanță – de fasciști. Astăzi trebuie s-o aperi de comuniști și de „tovarășii de drum”. Influența directă a micului Partid Comunist englez nu ar trebui exagerată, însă efectul toxic al mythos-ului rus despre viața intelectuală din Anglia nu poate fi contestat. Din cauza lui, fapte notorii sunt ascunse și distorsionate în așa măsură, încât devine îndoielnic că se poate scrie vreodată o istorie adevărată a vremurilor noastre. [...] Argumentul că rostirea adevărului ar fi „inoportună” sau ar „face jocul” unuia sau altuia trebuie considerat incontestabil și puțini oameni sunt deranjați de perspectiva că minciunile pe care le iartă vor ieși din ziare și vor ajunge în cărțile de istorie.

Minciuna organizată practicată de statele totalitare nu este, așa cum se pretinde uneori, un expedient temporar de aceeași natură ca diversiunea militară. Este parte integrantă a totalitarismului, ceva ce ar continua chiar dacă lagărele de concentrare și poliția secretă nu ar mai fi necesare. Printre comuniștii inteligenți circulă o legendă subterană potrivit căreia, deși guvernul rus este acum obligat să facă propagandă mincinoasă, procese înscenate și așa mai departe, în secret consemnează faptele și le va publica la un moment dat în viitor. Cred că putem fi destul de siguri că asta nu se va întâmpla, pentru că mentalitatea pe care o presupune o asemenea acțiune este cea a unui istoric liberal care crede că trecutul nu poate fi schimbat și că o cunoaștere corectă a istoriei e în mod automat prețioasă. Din punctul de vedere totalitarist, istoria este ceva care trebuie creat mai degrabă decât învățat. Un stat totalitar este de fapt o teocrație, iar casta sa conducătoare, pentru a-și păstra poziția, trebuie considerată infailibilă. Însă deoarece, în practică, nimeni nu este infailibil, anumite evenimente din trecut trebuie adesea să fie modificate pentru a arăta că nu s-a făcut cutare greșeală sau că de fapt cutare triumf imaginar chiar a avut loc. Atunci, din nou, fiecare modificare majoră de politică necesită o schimbare corespunzătoare a doctrinei și o reevaluare a unor personaje istorice de marcă. Genul acesta de lucruri se întâmplă pretutindeni, dar în mod clar este mai probabil să conducă la falsificare crasă în societăți în care este permisă o unică opinie la un moment dat. Totalitarismul cere, de fapt, o continuă modificare a trecutului, şi probabil că pe termen lung cere să nu se creadă nici măcar că există adevăr obiectiv. Prietenii totalitarismului din această țară tind de obicei să afirme că, deoarece adevărul absolut nu poate fi atins, o mare minciună nu este mai rea decât o mică minciună. Se arată că toate documentele istorice sunt părtinitoare sau inexacte ori că fizica modernă a dovedit că ceea ce nouă ni se pare a fi lumea reală este de fapt o iluzie, așa încât a crede în dovezile percepute de simțurile cuiva nu e decât filistinism vulgar. O societate totalitară ce a reușit să se perpetueze ar institui probabil un sistem de gândire schizofrenic, în care legile bunului-simț ar fi valabile în viața de zi cu zi și în anumite științe exacte, însă ar putea fi ignorate de politician, de istoric și de sociolog. Deja sunt nenumărați oameni care ar considera scandalos să se falsifice un manual științific, dar care nu ar vedea nimic rău în falsificarea unui fapt istoric. În punctul în care se intersectează literatura și politica totalitarismul exercită presiunea cea mai mare asupra intelectualului. Științele exacte nu sunt, astăzi, amenințate nici pe departe în aceeași măsură. Această diferență explică parțial faptul că în toate țările oamenilor de știință le este mai ușor decât scriitorilor să-și susțină guvernul.

 

„În vremurile noastre, scrierile politice constau aproape exclusiv în expresii prefabricate, înșurubate laolaltă ca piesele setului de construit al unui copil”

Din „The Prevention of Literature” Polemic, ianuarie 1946 The Atlantic Monthly, martie 1947

În vremurile noastre, scrierile politice constau aproape exclusiv în expresii prefabricate, înșurubate laolaltă ca piesele setului de construit al unui copil. Acesta este rezultatul inevitabil al autocenzurii. Ca să scrii într-un limbaj simplu, viguros, trebuie să gândești fără teamă, iar dacă gândești fără teamă, nu poți fi convențional din punct de vedere politic. Ar putea fi altfel într-o „epocă a credinței”, când doctrina prevalentă ar fi de mult instituită și nu ar fi luată prea în serios. În acest caz ar fi sau ar putea fi posibil ca părți consistente ale minții tale să rămână neafectate de ceea