dreptul la o părere”. Numai sau în principal intelighenția literară și științifică – tocmai acei oameni care ar trebui să fie apărătorii libertății – începe s-o disprețuiască, nu doar în teorie, ci și în practică.

 

 

„Dușmanii libertății intelectuale încearcă mereu să-și prezinte cauza ca o pledoarie pentru disciplină versus individualism”

Din „The Prevention of Literature”

Polemic, ianuarie 1946 The Atlantic Monthly, martie 1947

În epoca noastră, ideea de libertate intelectuală este atacată din două direcții. Pe de o parte, sunt dușmanii săi teoretici, apologeții totalitarismului, iar pe de altă parte, dușmanii ei direcți, practici, monopolul și birocrația. Orice scriitor sau jurnalist care vrea să rămână integru descoperă că se lovește mai degrabă de tendința generală a societății decât de o persecuţie activă. Genul de lucruri care îi pun piedici sunt concentrarea presei în mâinile câtorva bogătași, monopolul impus asupra radioului și filmelor, faptul că populația nu este dispusă să dea bani pe cărți, aproape toți autorii fiind nevoiți să-și câștige pâinea și din articole scrise la comandă, încălcările birocratice ale unor organisme oficiale precum Ministerul Informațiilor și British Council, ce îl ajută pe scriitor să supraviețuiască, dar îl fac și să-și piardă timpul și îi dictează opiniile, și perpetua atmosferă de război din ultimii zece ani, de ale cărei efecte de denaturare nu a reușit să scape nimeni. În epoca noastră, totul tinde să-l transforme pe scriitor, ca și pe orice alt artist, într-un funcționar mărunt, care lucrează pe teme ce i se dau de sus și care nu spune niciodată ce i se pare lui a fi tot adevărul. Însă, în eforturile sale de a nu avea această soartă, nu primește nici un ajutor de la ai săi; cu alte cuvinte, nu există nici o opinie predominantă care să-l asigure că el are dreptate. În trecut, cel puțin în secolele protestante, ideea de răzvrătire și cea de integritate intelectuală mergeau mână în mână. Eretic – politic, moral, religios sau estetic – era acela ce refuza să-și bată joc de propria conștiință. Concepția sa era rezumată de versurile imnului revivalist:

 

Îndrăznește să fii un Daniel,

Îndrăznește să acționezi singur;

Îndrăznește să ai un țel neclintit,

Îndrăznește să-l faci cunoscut.

 

Ca să actualizăm acest imn, ar trebui să începem fiecare vers cu „Nu îndrăzni”. Căci particularitatea epocii noastre este că aceia care se răzvrătesc împotriva ordinii existente, măcar cei mai numeroși și mai caracteristici dintre ei, se răzvrătesc și împotriva ideii de integritate personală. „Îndrăzneala de a acționa singur” este o crimă din punct de vedere ideologic și totodată periculoasă din punct de vedere practic. Independența scriitorului și a artistului este erodată de forțe economice nedefinite și în același timp subminată de cei care ar trebui s-o apere. Pe mine mă interesează aici al doilea proces.

Libertatea de expresie și libertatea presei sunt atacate de obicei cu argumente cu care nu merită să ne batem capul. Oricine a mai ținut prelegeri și a participat la dezbateri le cunoaște foarte bine. Nu încerc să discut aici bine-cunoscuta părere că libertatea este o iluzie sau că în țările totalitare e mai multă libertate decât în cele democratice, ci afirmația mult mai admisibilă și mai periculoasă că libertatea nu e de dorit și că onestitatea intelectuală este o formă de egoism antisocial. Deși de obicei în prim-plan sunt alte aspecte ale problemei, controversa cu privire la libertatea de expresie și libertatea presei se rezumă în fond la întrebarea dacă este sau nu de dorit să se spună minciuni. Problema e de fapt dreptul de a relata evenimente contemporane în mod corect sau cât de corect permit ignoranța, prejudecățile și autoamăgirea de care este afectat în mod necesar orice observator. Poate părea că eu spun că „reportajul” direct este singura ramură a literaturii care contează; dar voi încerca să arăt mai jos că la fiecare nivel literar și probabil și în fiecare dintre celelalte arte apare aceeași problemă sub forme mai mult sau mai puțin subtile. În același timp, trebuie să eliminăm irelevanțele în care este învăluită de obicei această controversă.

Dușmanii libertății intelectuale încearcă mereu să-și prezinte cauza ca o pledoarie pentru disciplină versus individualism. Problema adevăr versus neadevăr este menținută pe cât posibil în fundal. Deși aspectul accentuat poate varia, scriitorul ce refuză să-și vândă opiniile este mereu etichetat drept egoist. El este acuzat, cu alte cuvinte, fie că vrea să se închidă într-un turn de fildeș, fie că face paradă cu personalitatea lui, fie că se pune contra curentului inevitabil al istoriei în încercarea de a ține cu dinții de niște privilegii care nu i se cuvin. Catolicii și comuniștii sunt la fel prin faptul că presupun că un opozant nu poate fi și onest, și inteligent. Fiecare dintre ei sugerează tacit că „adevărul” a fost deja revelat și că ereticul, dacă nu este pur și simplu nebun, e de fapt conștient de „adevăr” și nu face decât să-i opună rezistență din motive egoiste. În literatura comunistă, atacul la adresa libertății intelectuale este mascat de obicei printr-o retorică despre „individualismul mic-burghez”, „iluzia liberalismului de secol XIX” etc. și susținut prin injurii