Orice om imparțial cu experiență în jurnalism va recunoaște că în timpul acestui război cenzura oficială nu i-a dat cine știe ce bătăi de cap. Noi nu am fost supuși genului de „coordonare” totalitară la care poate am fi fost îndreptățiți să ne așteptăm. Presa are unele nemulțumiri justificate, dar, per ansamblu, guvernul s-a comportat bine și a fost surprinzător de tolerant față de opiniile minoritare. În ceea ce privește cenzura literară în Anglia, sinistru este că e în mare parte voluntară. Anumite idei nepopulare pot fi reduse la tăcere, iar faptele deranjante pot fi ascunse, fără a fi nevoie de vreo interdicție oficială. Oricine a trăit mult timp într-o țară străină cunoaște exemple de știri senzaționale – lucruri care în mod intrinsec ar ajunge pe prima pagină a ziarelor – ce nu au apărut în presa britanică, nu pentru că a intervenit guvernul, ci din cauza unui acord tacit general că „n-ar fi bine” să se menționeze faptul respectiv. În cazul cotidienelor, asta e ușor de înțeles. Presa britanică este extrem de centralizată, iar cea mai mare parte a sa e deținută de niște bogătași care au toate motivele să nu fie cinstiți vizavi de anumite subiecte importante. Dar același tip de cenzură disimulată funcționează și în cazul cărților și al periodicelor, precum și în piesele de teatru, filme și la radio. În orice moment există o ortodoxie, un set de idei despre care se presupune că vor fi acceptate fără crâcnire de orice om normal. Nu este propriu-zis interzis să spui cutare sau cutare lucru, dar „nu se face” să-l spui, la fel cum în plină epocă victoriană „nu se făcea” să pomenești de pantaloni în prezența unei doamne. Oricine contestă ortodoxia predominantă se trezește redus la tăcere cu o eficienţă surprinzătoare. O opinie cu adevărat netolerată social nu este aproape niciodată ascultată cu obiectivitate, nici în presa populară, nici în periodicele cu pretenții. În acest moment, ceea ce cere ortodoxia predominantă este o admirație necritică față de Rusia sovietică. Toată lumea știe asta, aproape toți se comportă ca atare. Orice critică serioasă a regimului sovietic, orice dezvăluire a unor fapte pe care guvernul sovietic le-ar prefera ascunse înseamnă practic nepublicarea. Iar această conspirație națională pentru a-i intra în voie aliatului nostru are loc, în mod curios, pe fundalul unei toleranțe intelectuale reale. Căci, deși nu ai voie să critici guvernul sovietic, măcar ești destul de liber să-l critici pe al nostru. Nu tipărește nimeni vreun atac la adresa lui Stalin, dar poți să-l ataci fără probleme pe Churchill, cel puțin în cărți și periodice. Iar în cinci ani de război, dintre care doi sau trei am luptat pentru supraviețuirea națiunii, nenumărate cărți, broșuri și articole pledând pentru o pace de compromis au fost publicate fără să se amestece nimeni. Mai mult decât atât, au fost publicate fără a stârni cine știe ce dezaprobare. Atât timp cât nu este vorba despre prestigiul Uniunii Sovietice, principiul liberei exprimări este respectat destul de bine. Există și alte subiecte tabu și voi menționa câteva aici, însă atitudinea cea mai răspândită față de URSS este cam cel mai grav simptom. Este, ca să zic așa, spontană, nu pricinuită de acțiunea vreunui grup de presiune.

* Nu e foarte clar dacă această sugestie este ideea domnului ... sau provenea de la Ministerul Informațiilor; dar parcă sună cam oficial.

Din „Publication of Animal Farm; «The Freedom of the Press»” Londra, 17 august 1945 New York, 26 august 1946

Problema aici este foarte simplă: orice opinie, oricât de nepopulară – oricât de absurdă, chiar –, este îndreptățită să fie ascultată? Dacă pui problema așa, aproape orice intelectual englez va simți că ar trebui să răspundă „da”. Însă, dacă îi dai o formă concretă și întrebi: „Dar un atac la adresa lui Stalin? Și acesta este îndreptățit să fie ascultat?”, răspunsul va fi cel mai adesea „nu”. În acest caz, ortodoxia curentă se întâmplă să fie contestată, iar astfel principiul libertății de expresie este abandonat. Ei bine, atunci când ceri libertate de expresie și libertatea presei, nu ceri libertate absolută. Întotdeauna trebuie să existe sau, cel puțin, întotdeauna va exista un anumit grad de cenzură, atât timp cât există societăți organizate. Însă libertatea, cum spunea Rosa Luxemburg, este „libertatea celui care gândește altfel”. Același principiu se regăsește și în celebrele vorbe ale lui Voltaire: „Detest ceea ce spui, dar mi-aș da viața ca să le poţi spune în continuare”. Dacă libertatea intelectuală, care fără îndoială este unul dintre semnele distinctive ale civilizației occidentale, înseamnă ceva, atunci rezultă că fiecare are dreptul de a spune și a tipări ceea ce crede el că este adevărul, cu condiția să nu facă rău restului comunității în vreun mod foarte evident. Până nu demult, atât democrația capitalistă, cât și versiunile occidentale ale socialismului au considerat acest principiu de la sine înțeles. Guvernul nostru, după cum am arătat deja, încă ține să arate că își dă toată silința să-l respecte. Omul de rând de pe stradă – parțial poate și pentru că nu este suficient de interesat de idei ca să fie intolerant față de ele – încă spune cumva indecis: „Presupun că fiecare are