pe toţi cei care se urcaseră, însă ştia că printre ei se aflau toţi cei cinci membri ai familiei Hodges şi Chris Ortega, fratele lui Carlos, şoferul voluntar al ambulanţei. Chris era barmanul de la Indian Head. Îl mai văzuse pe Parker Nason şi pe soţia lui, cei doi bătrâni de la parcul de rulote de lângă casa lui Stu. Stu bănuia că-i adunaseră pe toţi cei care se aflaseră la benzinărie şi pe toţi cei cu care declaraseră ei că stătuseră de vorbă de când lovise Campion pompele.

La marginea oraşului, două camioane de culoare verde-oliv blocau drumul. După socoteala lui Stu, şi celelalte drumuri ce duceau spre Arnette fuseseră probabil blocate. Întindeau şi sârmă ghimpată, iar după ce vor fi izolat tot oraşul cu sârmă, probabil că postaseră şi santinele.

Prin urmare era groasă. Groasă de tot.

Rămase răbdător pe scaunul de lângă patul de spital pe care încă nu fusese nevoit să-l folosească, aşteptând ca asistenta să aducă pe cineva. Primul venit avea să fie, după toate probabilităţile, o persoană insignifiantă. Poate spre dimineaţă aveau să trimită, în sfârşit, pe cineva cu suficientă autoritate ca să-i spună lucrurile pe care trebuia neapărat să le afle. Putea să aştepte. Răbdarea fusese întotdeauna un punct forte al lui Stuart Redman.

Ca să nu se plictisească, începu să treacă în revistă starea celor ce parcurseseră împreună cu el drumul către pista de aterizare. Norm era singurul dintre ei cu simptome vizibile de boală. Tuşea, scotea spută, avea febră. Ceilalţi păreau sa sufere de o răceală obişnuită, într-o măsură mai mică sau mai mare. Luke Bruett strănuta. Lila Bruett şi Vic Palfrey tuşeau puţin. Lui Hap îi curgea nasul şi trebuia mereu să se şteargă. Lui Stu scena aceasta îi aducea aminte de clasa întâi şi a doua primară, când cel puţin două treimi din puştimea prezentă părea să fie lovită de un microb oarecare.

Dar lucrul care l-a speriat cel mai rău – deşi era poate vorba de o simplă coincidenţă – a fost ceea ce s-a petrecut tocmai când au ajuns lângă pistă. Şoferul militar strănutase deodată puternic, de trei ori la rând. Probabil o simplă coincidenţă. În iunie, zona central-estică a Texasului este prea puţin prielnică celor predispuşi la alergii. Sau poate că şoferul suferea de o răceală comună, şi nu de porcăria asta dubioasă pe care o aveau ceilalţi. Stu ar fi fost încântat să poată crede că era vorba de altceva. Pentru că o boală care reuşea să treacă de la unul la celălalt atât de uşor...

Escorta militară se suise la bord împreună cu ei. Soldaţii rămăseseră impasibili, respingând orice întrebări, în afara aceleia legate de destinaţie. Mergeau către Atlanta. Acolo vor afla mai multe (o minciună sfruntată). Refuzaseră să facă orice altă declaraţie.

Stu rămăsese în cursul zborului alături de Hap, care avea mari probleme cu nasul. Şi avionul era tot militar, strict funcţional, dar băutura şi mâncarea erau de cea mai bună calitate, ca pe un zbor de linie. Desigur, în loc să fie serviţi de o stewardesă simpatică, comanda ţi-era luată de un sergent cu moaca turtită, dar dacă reuşeai să treci cu vederea chestia asta, n-aveai ce regreta. Până şi Lila Bruett se calmase, după ce trăsese câteva cocteiluri cu cremă de mentă şi cacao.

Hap se apropiase de Stu, învăluindu-l într-un damf cald de Scotch:

― Cam ciudaţi băieţii ăştia, Stuart. Vezi, niciunul dintre ei nu are mai puţin de cincizeci de ani, niciunul n-are verighetă. Din ăştia care s-au ţinut de carieră şi au rămas la grade mici.

Cam cu o jumătate de oră înainte de aterizare, Norm Bruett făcuse o criză şi leşinase, iar Lila începuse să zbiere. Doi dintre stewarzii cu feţe dure îl înfăşuraseră pe Norm într-o pătură şi-l readuseseră în simţiri cât ai zice peşte. Lila, care-şi pierduse total controlul, ţipa încontinuu. După o vreme, dăduse la boboci cocteilurile şi sendvişul cu salată de pui pe care-l mâncase. Doi dintre băieţii aceia cam trecuţi se apucaseră să cureţe, cu feţe inexpresive. Apoi Lila începuse să strige:

― Ce naiba e porcăria asta? Ce se-ntâmplă cu bărbatul meu? O să murim cu toţii? Vor muri şi copilaşii mei? Cât despre „copilaşi”, femeia îi ţinea fixaţi „în cravaşă”, pe fiecare cu câte-un braţ, în aşa fel încât capetele de-abia li se mai zăreau de dincolo de sânii ei bogaţi. Luke şi Bobby arătau speriaţi, stingheri şi destul de ruşinaţi din pricina tărăboiului pe care-l făcea mama lor. De ce nu-mi răspunde nimeni? Oare nu mai suntem în America?

― N-are nimeni curajul s-o facă să tacă? mormăise Chris Ortega din partea din spate a avionului. Afurisita asta de femeie face mai mult tărăboi decât un tonomat în care s-a spart un disc.

Unul dintre militari o forţase să bea un pahar de lapte, după care Lila se liniştise ca prin minune. Îşi petrecuse restul călătoriei privind pe hublou la peisajul de dedesubtul lor şi fredonând ceva. Stu bănuia că în pahar nu fusese doar lapte.

La aterizare fuseseră aşteptaţi de patru limuzine Cadillac. Cei din Arnette se suiseră în trei dintre ele. Escorta militară intrase în cel de-al patrulea.

Stu era de părere că băieţii aceia cam trecuţi, care nu aveau verighete – şi nici rude apropiate, probabil —, se aflau şi ei pe-aproape, în aceeaşi clădire.

Deasupra uşii lui se aprinse lumina roşie. După ce se opri compresorul, pompa sau ce naiba era aparatul ăla, înăuntru păşi un bărbat îmbrăcat într-unul dintre costumele acelea albe, spaţiale. Doctorul Denninger. Era tânăr. Păr negru, piele măslinie, trăsături ascuţite şi vorba mieroasă.

― Patty Grier zice că i-ai dat de furcă, se auzi din difuzorul montat pe pieptul lui Denninger, în timp ce acesta se apropia tropăind. E destul de supărată.

― N-are de ce să se supere, îi răspunse Stu calm. Nu-i venea uşor să-şi ia un aer detaşat, dar simţea că este important să-şi ascundă teama de omul acesta. Denninger arăta şi se purta ca un om care-şi umileşte inferiorii şi face din ei cârpe de şters pe jos, în schimb nu ştie cum să-şi mai lingă în fund superiorii. De pe urma celor de teapa lui te puteai alege