chiar şi cu metode tradiţionale de cultivare, deoarece terenul arabil părea inepuizabil. Dar până la jumătatea secolului, pe măsură ce pădurile şi alte rezerve s-au diminuat, a devenit evident că, fără schimbări majore ale organizării şi metodelor sale, agricultura nu mai putea satisface nevoile unei populaţii în creştere sau cererile tot mai mari ale pieţei internaţionale, de care economiile ambelor principate ajunseseră să depindă tot mai mult.

Schimbarea demografică era evidentă pretutindeni. Populaţia Moldovei a crescut de la 1.115.325 în 1826 la 1.463.927 în 1859, iar cea din Ţara Românească, de la 1.920.590 în 1831 la 2.400.000 în 1860. Cauzele exacte ale creşterii populaţiei rămân necunoscute, având în vedere datele insuficiente. Fără îndoială, principala cauză a fost scăderea ratei mortalităţii, care se datora parţial încetării războaielor pe pământ românesc şi îmbunătăţirilor modeste ale sănătăţii şi salubrizării. E posibil ca şi activitatea economică accelerată şi stabilitatea fiscală mai mare să fi avut un rol : acestea au oferit multor oameni o nouă speranţă în viitor şi se poate să-i fi încurajat să întemeieze familii mai mari. Şi imigraţia, îndeosebi a evreilor în Moldova, a contribuit la creşterea populaţiei. Sporirea numărului de locuitori era cu atât mai evidentă la oraş. Cauzele acestei creşteri urbane fără precedent erau diverse, însă creşterea naturală nu se numără printre ele, deoarece în multe oraşe, precum Iaşi sau Galaţi, mortalitatea depăşea rata natalităţii. Populaţia urbană a crescut mai curând datorită fluxului constant de persoane care veneau de la ţară. Această migraţie era la rândul ei rezultatul creşterii populaţiei în zonele rurale, al scăderii terenului arabil şi locurilor de păşunat, precum şi al obligaţiilor fiscale şi de muncă ale ţăranilor generate de comercializarea treptată a agriculturii.

Şi structura socială a celor două principate trecea prin schimbări majore ca urmare a creşterii populaţiei şi a progresului economic. În anii 1840, clasa de mijloc era cea mai dinamică forţă din spatele dezvoltării oraşelor. Negustorii, meşteşugarii şi membrii profesiilor liberale reprezentau componentele sale esenţiale, însă ei nu formau o clasă unită. Pentru mulţi, statutul de boier era idealul la care aspirau, iar astfel consolidarea unei burghezii adevărate, marcată de un simţ ascuţit al conştiinţei de clasă, avea să se producă abia în a doua jumătate a secolului.

Modificări importante aveau loc în structura socială a clasei boierilor. În timp ce Regulamentele Organice consolidaseră puterea politică a marilor boieri, anumite forţe sociale şi economice le subminau influenţa. În primul rând, clasa boierilor în ansamblu îşi pierdea caracterul exclusiv, pe măsură ce numărul boierilor creştea, în urma cumpărării locurilor de către negustori şi funcţionari ai statului. Diferenţele de perspectivă dintre boierii noi şi vechi erau adesea izbitoare. Cei dintâi priveau spre viitor şi menţineau o legătură cel mult subtilă cu valorile vechiului regim, în vreme ce majoritatea marilor boieri continuau să preamărească virtuţile stilului aristocratic. În cercul restrâns al marilor boieri apăruse un decalaj insurmontabil între generaţii. Mulţi dintre fiii boierilor care se întorseseră acasă după ce studiaseră şi călătoriseră în Europa Occidentală nu mai puteau accepta stilul tihnit de viaţă al taţilor lor.

Procesul de convertire la burghezie, evident dinainte de 1821, s-a accelerat în anii 1830 şi 1840. Boierii din straturile inferioare care îşi gestionau singuri proprietăţile doreau o dezvoltare a comerţului şi o îmbunătăţire a agriculturii. Mulţi au investit în mici afaceri. Desigur, aceste interese nu le erau străine nici marilor boieri. Dar micii boieri erau cei mai apropiaţi de valorile şi aspiraţiile clasei de mijloc şi cei care au contribuit la întemeierea burgheziei liberale ce a contestat cu succes supremaţia marilor boieri în a doua jumătate a secolului.

Dimensiunile industriei erau modeste în anii 1830 şi 1840. Deşi volumul producţiei a crescut şi au fost introduse îmbunătăţiri tehnologice, organizarea producţiei a rămas în bună parte la fel ca în deceniile anterioare. Acumularea de capital era neînsemnată, fiind folosită îndeosebi pentru finanţarea comerţului şi pentru a le oferi oamenilor împrumuturi pentru nevoi personale şi mai ales pentru a cumpăra pământ. Investiţiile în „fabrici” erau considerate încă riscante, iar menţinerea sistemului de bresle descuraja inovaţia. Deşi Regulamentele Organice proclamaseră principiul libertăţii economice, sistemul de bresle, cu numeroasele lui norme, a rămas puternic.

Schimburile de bunuri s-au intensificat, însă au avut loc puţine modificări în ceea ce priveşte organizarea comerţului. Târgurile şi-au păstrat importanţa la nivel local şi internaţional, iar în oraşe negustorii şi-au continuat activitatea la fel ca înainte, însă profesionalizarea clasei lor era în curs, reglementarea activităţilor lor de către stat devenind mai sistematică. Cu toate acestea, comerţul intern a continuat să se confrunte cu multe dintre vechile impedimente. Puterea slabă de cumpărare a masei populaţiei, transportul şi comunicaţiile inadecvate şi facilităţile bancare şi de creditare elementare au stânjenit dezvoltarea pieţei interne.

Cel mai important progres economic din principate a fost fără îndoială lărgirea comerţului extern. Marea Britanie şi Franţa au intrat în competiţia pentru materiile prime româneşti alături de Imperiul Otoman şi Austria, care dominaseră până atunci comerţul principatelor. Exporturile româneşti în Vest erau constituite, desigur, din produse agricole, în primul rând cereale şi animale. Importurile erau preponderent bunuri de consum pentru cei bogaţi, precum textile, sticlărie şi blănuri ; ele au contribuit în mică măsură la dezvoltarea industriei interne sau la consolidarea bazelor economice generale ale principatelor.

Paşoptiştii

Două generaţii de intelectuali – cei care au aderat la tradiţiile Iluminismului şi la stilul clasic al secolului anterior şi romanticii, revoluţionarii, care priveau spre viitor – şi-au lăsat amprenta asupra vieţii culturale şi gândirii politice între Tratatul de la Adrianopol din 1829 şi izbucnirea Revoluţiei de la 1848. Graniţele dintre aceste generaţii nu erau deloc rigide, amândouă fiind energice şi gata să înfrunte orice provocare. Entuziasmul lor adesea naiv şi simţul patriotic puternic, proiectele lor măreţe şi ambiţiile enciclopedice se datorau spiritului vremii, un soi de liberalism care după revoluţie a ajuns