class="p1">  Şi Bilă se aşezase apoi jos cu un aer mâhnit. Urmaseră după aceea câteva minute de tăcere grea. Se adună totdeauna în şedinţe astfel de nori invizibili deasupra capului cuiva şi fără să se spună vreun cuvânt toţi aşteptară ca el să se ridice şi să vorbească. Adunarea stătea cu ochii înţepeniţi pe Isosică. Şi atunci i se auzise într-adevăr vocea rostind cu degajarea lui obişnuită:

  — Poate are ceva de spus tovarăşul preşedinte!

  Preşedintele se ridicase în picioare ca fulgerat.

  — Sigur că am, răspunse el.

  Şi începu să vorbească, dar vizibil luat prin surprindere şi foarte nehotărât, neştiind până unde să meargă cu relatarea faptelor, s-o ia de la început de tot ca să poată să explice cum au decurs lucrurile, sau să se refere la cazul anume, care dăduse naştere la turburările cunoscute. Îşi descarcă furia asupra celor care profitaseră de turburări şi fugiseră cu căruţele cu grâu acasă fără să predea cota. O încurcă înghesuit sub aceste extreme, cu ţâşniri de furie disproporţionate şi fără adresă precisă, uimind foarte tare adunarea care nu se aştepta, cum povestiră unii mai târziu, să-l vadă tocmai pe el, un om pe care îl ştiau destul de băţos şi pe picioarele lui, să se încurce aşa de rău în faţa celor doi străini, parcă ar fi fost prins că el i-ar fi îndemnat pe ăia cu căruţele să fugă. „Lasă-i dracului pe ăia cu căruţele, îmi venea parcă să strig la el (povestea mai pe urmă unul), ce te tot legi de ei, spune cine e vinovat şi n-o mai ocoli atâta.”

  Astfel de surprize cu privire la zăpăceala de neînţeles a unora care multă vreme sunt crezuţi oameni tari erau însă la începutul lor şi de aceea Bilă făcu o impresie mult mai bună decât preşedintele, care, la urma-urmei, se purtase bine în aceste împrejurări cu campania şi nu înţelegeau frica lui de acum sau dracu să-l ia ce-l apucase. Să fi spus: da, tovarăşe, suntem vinovaţi, nu trebuia să-l lăsăm pe tovarăşul Dobrescu să aibă el de-a face cu oamenii, propun să fie scos tovarăşul Dobrescu din biroul organizaţiei şi să-şi vadă de treaba lui ca orice om. Iar în ce ne priveşte pe noi, ne luăm angajamentul ca pe viitor să fim mai vigilenţi şi să facem mai puţine greşeli ca până acum… Dar el, în loc să vorbească aşa, îi da înainte că ăia cu căruţele au făcut şi au dres…

  În pauză, cât ieşi pe coridor, Plotoagă dădu peste Arghirescu, care deşi era membru de partid lipsise şi el ca şi Fântână, dar absenţa lui nu fusese băgată de seamă.

  — Tovarăşe preşedinte, zise el tare, ceva urgent în legătură cu impozitele, am stat la telefon şi d-aia n-am putut să vin la şedinţă.

  Zdroncan le făcu semn să iasă afară şi se ciuciuliră apoi câteşitrei în întunericul ploios sub streaşină şcolii şi Arghirescu începu să spună foarte alarmat tot ceea ce putuse să afle fiul său urmărindu-l pe Isosică. Băiatul, zise el, s-a pitit în spatele casei lui Dănălache şi l-a auzit cum le spunea lui Geacă şi Milică Roşu să se ridice în şedinţă contra preşedintelui, că se înţelegea de la sine că şi Dănălache avea să facă la fel, plus Enache al Cârstichii şi Mantaroşie. Pe urmă nu se ştie ce-o mai fi vorbit acasă la Vasile din Cotoceşti, că s-a dus acolo şi a stat al dracului aproape un ceas, cu toate că aici toată lumea îl aştepta, mai adăugă referentul încasator de astă dată cu admiraţie.

  — Ce-a vorbit cu Vasile? întrebă preşedintele răguşit de furie şi de bănuieli nedesluşite.

  — Asta n-a mai putut să afle, zise Arghirescu, fiindcă a crezut că o să se dea câinele lui Vasile la Isosică şi în timpul ăsta să poată trece el în spatele casei, dar al dracu’ câinele a dat din coadă, Isosică are daru ăsta că şi câinii se pun cu labele în sus când îl văd şi l-a mirosit în schimb pe băiat şi a sărit să-l mănânce cu dinţii. Vasile a venit la şedinţă? încheie Arghirescu.

  — De ce? zise Zdroncan.

  — Fiindcă băiatul spune că el nu l-a văzut plecând de-acasă.

  — A venit niţel mai târziu, zise Plotoagă. Cu Ion al lui Ripitel.

  — Cu Ion al lui Ripitel? se miră Arghirescu.

  — De ce?

  — Asta cine mai e?!

  — Au intrat amândoi în partid pe linie de U. T. M., astă-iarnă, zise Plotoagă. Ai uitat?

  — Aha! exclamă Arghirescu.

  — Aţi dat de dracu, ‘vă oasele în… zise Zdroncan rânjind cu dinţii lui deja rânjiţi, hai înăuntru să nu se bage de seamă… Trebuie să iai cuvântul, Arghirescule, altfel eşti mort! O să iau şi eu să vă apăr, dar n-ajunge, trebuie vorbit repede şi cu ăilalţi, cu alde Stancu Tumbea de la Mat, cu Armeanca de la cooperativă şi atras Mantaroşie, care n-a luat nici el cuvântul. Şi în situaţia de faţă ar fi fost cazul să fi vorbit şi cu Fântână, să ne fi împăcat cu el, dar văd că n-a venit, unde mama dracului o fi pierit şi ăsta taman acum!…

  Se întoarseră pe rând înăuntru şi se amesticară în înghesuiala de pe coridor. Cu toate că cele trei ferestre mari ale sălii rămăseseră tot timpul deschise, fumul ieşea greu, peste tot mirosea ascuţit a hârtie arsă din care îşi făceau ei ţigările, a ploaie şi a năduşeală răcorită. Se vorbea puţin şi aproape nici un cuvânt despre cele ce se petrecuseră sau credeau că aveau să se petreacă în şedinţă şi deşi se auzea un fel de murmur, tăcerea cea mai nefirească domnea peste adunarea aceasta de aproape o sută de oameni voinici, cu grumazuri puternice, pe care erau în stare să ducă fără şovăire saci de câte şaptezeci şi cinci de kilograme, dar care grumazuri rămâneau mult mai încordate şi mai îmbrobonate de sudoare când proprietarii lor erau