puşi în situaţia să-şi spună o părere aici în şedinţă… „Ce faci, Ilie?” „Ce să fac, fusei şi eu pe la moară să macin… „ „Şi măcinaşi?” „De unde, îl lăsai cu alde Gheorghe, cumnatu-meu, nu ştiu ce-o fi făcut… „ „Ce faci, bă, Buricule?” „Ce să fac, mă!” „Vorbeşti şi tu aici?” „O să vedem dacă o fi situaţia de aşa natură, o să ridic mâna! Ce, mă doare mâna?” Ăsta, Buricu, pare şi viteaz după toate! „Bă, al lui Pacică! Ce faci, mă, f… iapă! Zici şi tu ceva acilea?” Ăsta după glas părea cel mai viteaz dintre toţi. „Dar tu de ce mă întrebi?”

  În loc de răspuns, acela întindea înainte, între degete, şi cu gura după mână, un ţigăroi cât un cocean şi îl aprindea îndelung de la al celuilalt, pentru ca după aceea să intre în vorbă cu unul de-alături ca şi când nu el ar fi pus înainte întrebarea. Armeanca de la cooperativă, Stancu Tumbea de la Mat,Mantaroşie şi alţii de la care încercară Zdroncan şi Plotoagă să smulgă o promisiune se comportară în acelaşi fel, păstrându-şi adică dreptul să vadă care va fi situaţia. Ori situaţia nu trebuie aşteptat s-o vezi care va fi, ci trebuie s-o faci tu, dacă vrei să fii stăpân pe ea, şi când cineva îţi răspunde în felul acesta înseamnă că se fereşte să se angajeze, sau chiar şi mai rău, că s-a şi angajat fără să ştii tu faţă de alţii.

  Preşedintele arăta crunt şi ameninţător şi avea acea înfăţişare a celor care vor să sugereze că lupta abia începea şi că nu s-a spus încă nimic decisiv… Îşi făcu loc prin înghesuiala de trupuri şi intră în fund în cancelarie, o manevră nedibace, care se dovedi repede jalnică, fu dat afară de-acolo de o voce care îl făcu să iasă imediat şi să închidă uşa la loc. Ori, Isosică era înăuntru, şi iată deci ce însemna să fii secretar de organizaţie… Mantaroşie stătea deoparte cu Bilă şi fumau amândoi în tăcere, Bilă arătând nespus de blând şi de liniştit, aşa cum e orice om complet nevinovat, dar peste care a căzut o belea şi n-are ce să facă, se gândeşte şi el ce dovezi ar mai putea aduce ca să fie toată lumea convinsă… Nimeni nu se uita la Vasile al Moaşei din Cotoceşti şi la al lui Ripitel cu care stătea într-un colţ şi, tot aşa, fumau şi nu ziceau nimic. Plotoagă se apropie de ei şi îl întrebă pe Vasile, dar uitându-se la al lui Ripitel:

  — Ce faci, Vasile?

  — Ce să fac, tovarăşe preşedinte, bine, răspunse Vasile cu claritate şi nu mai adăugă nimic.

  — Iai cuvântul?

  — În mod sigur, zise Vasile cu acelaşi glas.

  — În mod sigur?! se miră preşedintele.

  — Da, foarte sigur.

  — Îmi pare bine, zise preşedintele. De când ai intrat în partid nu te-am auzit niciodată vorbind.

  — O să mă auzi acuma.

  — O să fiu curios… Vai de capul lui Bilă, că o să vă repeziţi acuma toţi în el!

  — De ce? se miră Vasile. Până acuma văd că nu s-a repezit nimeni. Nu văd de ce s-ar repezi de aici înainte. Eu personal nu văd…

  — Măcar Bilă a făcut treabă, continuă preşedintele. Aşa păţesc toţi care fac treabă, iar alţii stau şi nu se bagă şi pe urmă la şedinţă te întreabă ei de la prezidiu dacă n-ai ceva de spus. Mama lui de om care ai crezut că e om!

  — Ce să-i faci, zise Vasile, şi eu aşa am crezut că dacă o să fiu recomandat de U. T. M. să intru în partid, o să fiu primit cu braţele deschise. Când colo, s-au ridicat braţe contra!

  — Şi la mine la fel, zise celălalt fost utemist, Ion al lui Ripitel.

  — Eu n-am ştiut nimic, zise Plotoagă. Isosică m-a indus în eroare.

  Cei doi tăcură cu înfăţişări impenetrabile. Nu aveau aerul că au auzit această explicaţie a celuilalt. În acest timp în locuri diferite, Zdroncan şi Arghirescu stăteau de vorbă cu alţii, şi într-o vreme trecură pe rând pe lângă Mantaroşie şi Bilă, care nu se mişcaseră din locul unde nimeriseră la luarea pauzei. Aprinseră ţigări unul de la altul, se atinseră pe umeri prieteneşte, Zdroncan rânjind veşnic cu dinţii lui zâmbaţi ca şi când totul îi mergea mai bine ca oricând şi n-avea nici o grijă pe cap. Cei mai mulţi nu făceau însă nimic, arătau doar priviri lucitoare căutându-se unul pe altul din ochi, neputând ascunde că faptul acesta că erau legaţi unul de altul prin apartenenţa la acelaşi partid îi bucura ca atare, că se puteau adică aduna împreună cel puţin o dată la patru săptămâni şi că toate treburile comunei se discutau şi se hotărau în orice caz cu ştirea lor. (Unii rămăseseră numai la atât, deşi erau ani de când veneau la şedinţe; pentru ei oricine era în conducerea organizaţiei era bun, fiindcă nu venea el acolo fără să ştie partidul şi când nu mai era bun şi trebuia schimbat, tot partidul se îngrijea de asta, ca unul care ştia el mai bine cum stau lucrurile!… )

  Şi în sfârşit uşa cancelariei se deschise şi Isosică ieşi singur şi anunţă reluarea şedinţei, toată lumea să se adune iar în bănci. Se apropie de Mantaroşie şi întrebă repede:

  — Ce e cu Fântână?

  — Nimic, zise Mantaroşie.

  — N-a venit?

  — Nu.

  — Perfect! zise Isosică. Hai!

  Şi intrară printre cei dintâi în clasă şi se apropiară de prezidiu, dar fără să se aşeze. Un minut mai târziu apărură şi cei trei, primul-secretar al regionalei, delegatul CC. şi Ghimpeţeanu. Până să se aşeze aceştia la locurile lor, Isosică se duse să închidă uşa, dar o închise şi pe cea dinafară dinspre curte.

  — Bă, zise el, adresându-se unui om care şedea în pragul uşii de la intrare şi