de această îndeletnicire. În vreme ce zoologul examina și descria un șarpe mare, pe care îl ucisese, Kaștanov desprinse cu multă greutate o mică bucată de rocă. Această rocă, coezivă, foarte ciudată, avea o culoare galben-verzuie, cu mici impregnațiuni de metal alb-argintiu; după ce o cercetă cu lupa, zise foarte mirat:

— Știți din ce sînt formate aceste stînci? Constituția lor este asemănătoare cu aceea a aeroliților [19], din seria mezosideritelor semiferoase, masa principală fiind din olivin, cu incluziuni de fier și nichel.

— Și asta ce înseamnă? întrebă Makșeev.

— Nimic altceva decît că ipotezele geologilor despre compoziția stratelor mai adînci ale scoarței Pămîntului se adeveresc. Ne aflăm, probabil, în așa numita zonă de olivin [20]— zona rocilor grele, bogate în fier și identice în ce privește constituția cu meteoriții nemetalici ce cad pe Pămîntul nostru din spațiul cosmic; acești meteoriți sînt bucăți desprinse din planetele mici. Cred că vom întîlni roci metalifere compacte.

După ce îi ajunse și Gromeko, care între timp adunase un mănunchi de plante, urcară mai sus, pe costișe, pășind cu băgare de seamă prin iarbă, unde se puteau ascunde reptile veninoase. Într-adevăr, din cînd în cînd auzeau foșnete ce se depărtau de exploratorii noștri, cărora, firește, nici nu le trecea prin gînd să urmărească pe fugari.

În vîrful dealului se întindea o creastă stîncoasă. Pe stînci se încălzeau la soare o sumedenie de șopîrle mari, de culoare galben-verzuie, cu pete închise. Ele semănau într-atîta cu bolovanii de primprejur, încît Kaștanov apucă una din ele cu mîna, dar se alese cu un deget mușcat. Învățîndu-se minte, el încerca mai întîi cu ciocanul proeminențele stîncii, de teamă să nu greșească încă o dată.

Costișa dinspre miazănoapte a dealului, bătută de vînturi aducătoare de umezeală, era acoperită de o pădure deasă. Cu greu se putea pătrunde în adîncul acesteia, fără ajutorul toporului. Cercetînd și costișa dinspre miazăzi, exploratorii dădură de o poiană cu cîțiva copaci răzleți. Din vîrful dealului se vedeau împrejurimile pînă hăt departe. Spre sud, est și vest se întindeau pînă în zare dealuri asemănătoare, sau ceva mai înalte. La nord, însă, dealurile erau mai mici și mai împrăștiate, iar în depărtare, pe cîmpie se zărea o fîșie compactă de păduri, brăzdată doar pe alocuri de benzile argintii ale rîurilor.

Vînătorii cercetau depărtările din vîrful dealului, cînd deodată din pădurea care se termina pe versantul dinspre nord, la cîțiva metri mai jos de creastă, se ivi o turmă de mistreți. Mistrețul din frunte, cu păr lung și țepos de-a lungul șirei spinării, cu niște colți albi uriași, se opri pe loc și înălță capul. Ochii îi scînteiau de furie și își mișca rîtul cînd înainte, cînd înapoi, adulmecînd. În spatele său se grămădiseră mistreți și godaci de diferite mărimi. La înfățișare, aceste pluricopitate se deosebeau de mistreții cunoscuți zoologului prin faptul că erau mai mari.

— Iată că cina a binevoit să ni se înfățișeze singură! apuse Makșeev. Cred că un godăcel la frigare trebuie să fie delicios.

— Nu prea avem nevoie de carne, replică Gromeko, care se îngrijea de provizii. Ne-a mai rămas carne de ren.

— O rezervă nu strică însă, căci vînătoarea nu e întotdeauna norocoasă.

— Dar să știți că-i destul de riscant să tragi în mistreți, îi preveni Papocikin. Mistrețul înfuriat e un adversar de temut.

— Să urcăm mai sus, pe stînci, unde ei nu pot ajunge, și să doborîm vreo doi godăcei, propuse Kaștanov.

Se cățărară pe creastă, Makșeev își încărcă pușca cu alice mari și trase în godaci. Mistreții, în afară de trei godaci atinși și care se zvîrcoleau în iarbă, se împrăștiară care încotro; pe urmă însă mistrețul care conducea turma și celelalte animale dădură buzna spre stîncă și începură să se rotească la poalele ei, încercînd zadarnic să urce pe bolovanii alunecoși. Aceasta înfurie și mai mult fiarele. În timpul acestui asediu, vînătorii examinară mistreții de aproape și pe îndelete. După ce curiozitatea zoologului fu satisfăcută, se sfătuiră cum să procedeze mai departe.

— Ăștia sînt în stare să ne țină pe loc pînă mîine. Hrană au cît le poftește inima, noi însă nu. Și apoi, nu-i prea comod să stai aici, spuse Kaștanov. Hai să-i alungăm cu cîteva focuri de armă.

Între timp, Makșeev, care observa atent, de mult liziera pădurii, exclamă:

— Pe la marginea pădurii se furișează spre noi sau spre mistreți coșcogea dihanie. Nu-i văd decît spinarea gălbuie.

— Unde e?

— Uite acolo, i-am zărit adineauri spinarea, în fata tufișului de lîngă poiană. Priviți acum în dreapta tufișului.

Toți își ațintiră privirile spre tufișul arătat și, într-adevăr, în dreapta acestuia zăriră o namilă de culoare galben-închisă, ce înainta cu mișcări lente. Pe trupul jivinei se distingeau niște dungi de culoare închisă, transversale.

— O fi iar vreun urs? își dădu cu părerea Makșeev.

— Poate de data asta e un tigru, spuse Papocikin. Înaintează ca o pisică.

— Cred că e timpul să tragem, fu de părere Kaștanov.

— În cine tragem, în fiară sau în mistreți?

— Mai bine în mistreți. Dacă fug spre pădure, dau peste fiară, care îi va urmări. Dacă o iau în altă direcție, fiara își va schimba locul și o vom vedea mai bine sau vom trage în ea cînd ne va veni bine. Acum, însă, nu-i vedem decît spinarea și n-am putea ochi cum trebuie.

— Să tragem un singur foc în mistreți, iar trei arme să urmărească fiara.

Zoologul, care ședea pe o ridicătură a stîncii, ochi mistrețul care era capul turmei atunci cînd acesta sări cu picioarele din față pe ridicătură, căutînd să-și înfigă colții în cizma lui Makșeev. Glonțul porni de la o distanță mică și fiara fu ucisă pe loc. Restul turmei se înspăimîntă și porni în goană, spre pădure. Cînd mistreții ajunseră aproape de lizieră, în stînga lor sări ca dintr-un resort trupul de un galben închis al fiarei. Făcînd un salt de cîțiva metri, dihania ajunse mistreții. Doi dintre ei începură să se zbată în ghearele vrăjmașului, iar ceilalți se mistuiră guițînd în pădure.

— Nu e urs, e un tigru, exclamă