— Întocmai, încuviință Kaștanov. Cred că e din specia machairozilor, dacă judecăm după colții săi uriași de, pe maxilarul superior. Această specie era foarte răspîndita în perioada terțiară, dar a dispărut probabil pe la sfîrșitul ei.

— Din păcate însă ăsta o să ne scape. Ia priviți, și-a tîrît prada în pădure. Simte pe semne că vecinătatea noastră nu-i lipsită de primejdie! exclamă Makșeev.

— Ducă-se! Astăzi am adunat destul material, spuse Papocikin, care începu să măsoare mistrețul ucis. Ce ziceți, luăm cu noi și jivina asta, sau ne mulțumim cu godacii?

— Dacă e grasă, n-ar strica să-i luăm slănina, fu de părere Gromeko. O să putem frige mai ușor carnea. Pînă terminați cu el, eu mă duc să mai adun cîteva plante.

PILOT FĂRĂ VOIE

Kaștanov se apucă din nou să examineze stîncile. Makșeev și zoologul trebăluiau în jurul animalelor doborîte, iar Gromeko trecu pe versantul dinspre miazăzi și începu să coboare încet, strîngînd plante, printre care erau multe specii și genuri noi. Deodată, peste deal trecu o umbră uriașă, aruncată parcă de un noruleț, care ascunse soarele: zoologul și ajutorul său tresăriră, ridicară capul, și cînd colo, ce să vadă? O pasăre mare de culoare închisă, asemenea unui vultur, se rotea pe deasupra poienii.

Nu apucară ei să se dezmeticească bine, că pasărea se năpusti în picaj, îl apucă de spinare pe bietul botanist care stătea aplecat și porni cu el în gheare. Povara însă era prea grea, chiar pentru această pasăre puternică. Dînd din aripi pe cît îi îngăduiau puterile, pasărea zbura la o înălțime de numai patru metri, neputîndu-se ridica mai sus; se încăpățînă însă să nu-și lase prada, care atîrna neputincioasă în ghearele ei.

Papocikin și Makșeev puseseră repede mîna pe arme.

Papocikin însă coborî îndată țeava, spunînd:

— E încărcată cu alice și mă tem să nu-l rănesc. Makșeev, a cărui pușcă era încărcată cu glonțul destinat tigrului, ochi și trase cînd pasărea ajunse în dreptul său. Aceasta plană cîteva clipe, apoi dădu drumul botanistului și, după ce mai zbură puțin, se prăbuși pe stînci.

Vînătorii alergară într-un suflet la Gromeko, care zăcea leșinat pe povîrniș, cu fața în jos. Haina sa groasă din lînă tricotată era sfîșiată de ghearele păsării, dar cum ea nu i se mula pe corp, ci cădea larg, în cute, botanistul se alese doar cu cîteva zgîrieturi. Vînătorii îl aduseră în simțiri, îi bandajară rănile și după ce își reveni, Papocikin și Makșeev se cățărară pe creastă, ca să examineze pasărea. Era un grifon[21] de o mărime nemaiîntîlnită.

Avea anvergura aripilor de mai bine de patru metri, iar de la coadă la plisc măsura cam un metru și jumătate; penajul său era brun-închis în partea de sus, iar în partea de jos, mai deschis, cu dungi întunecate. În jurul gîtului aproape gol avea un guler mare de pene cenușii, iar la rădăcina uriașului său plisc o mare excrescență galbenă. O asemenea pasăre putea duce ușor un berbec, o capră, un godac, dar un om de șaptezeci de kilograme era pentru ea o povară prea grea. Pesemne că pasărea greșise, luîndu-l pe botanist drept un patruped de culoare brună care rătăcea prin iarbă.

Măsurară grifonul și-l fotografiară cu aripile întinse pe stîncă, pe care se cățărase și Gromeko, ca să-și vadă dușmanul. El spuse tovarășilor săi că în clipa cînd pasărea și-a înfipt pe neașteptate toate ghearele în spinarea sa, izbindu-l puternic din plin zbor, a crezut că se află în ghearele tigrului și și-a pierdut cunoștința.

— Ce-ar fi să ne întoarcem în tabără? propuse Papocikin. Ne-au atacat mistreții, grifonul, am văzut de aproape un tigru. Am face bine să nu ne punem prea mult norocul la încercare.

Istoviți de atîta umblet și emoții, exploratorii îi urmară bucuroși sfatul, luînd cu ei godacii, jamboanele și costițele grase de mistreț, plantele și probele de rocă.

Cînd se apropiară de cort, îl auziră pe Generalu lătrînd cu furie și se grăbiră să-i sară în ajutor. Ajunși pe pajiștea de pe malul rîului, văzură că Generalu se află în spatele cortului. O namilă de hipopotam dădea să iasă din apă. Jumătatea din față a corpului său se și afla pe usca! Matahala, pesemne, voia să pască sau să se tăvălească pe pajiște, dar o stingherea larma pe care o făcea cîinele. Hipopotamul privea nătîng cu ochișorii săi acest prichindel întărîtat, nemaiîntîlnit încă, și din cînd în cînd își căsca botul înfiorător, cu colți rari, lungi și cu limba uriașă, trandafirie. Văzîndu-i botul, Generalu începu să urle și să schelălăie de spaimă.

Cînd zări oamenii, namila se întoarse greoaie, se aruncă în apă cu o bufnitură surdă și o luă în jos, pe rîu, fără a scoate din apă decît spinarea lată„mătăhăloasă, cu negi mici.

— Ce bine că ne-am întors acasă, spuse Gromeko, dezlegîndu-l pe Generalu. Dihania asta ar fi putut face multe pozne: să rupă cortul, să ne facă praf lucrurile, să scufunde sau să găurească bărcile.

— Dar oare bărcile n-or fi pățit nimic? exclamă Makșeev și alergă spre mal, de unde îl auziră îndată strigînd: Una e aici, dar cealaltă a dispărut! O fi rupt blestemata asta de namilă parîma.

— Trebuie să ne luăm îndată după ea, pînă nu ajunge prea departe! strigă Kaștanov, care dăduse fuga și el la malul rîului.

Cei doi exploratori săriră în barcă, luînd cu ei pentru orice eventualitate armele, și porniră în jos pe rîu. Nu trecu mult și zăriră barca dispărută, care, spre surprinderea lor, nu plutea liniștit, dusă de curent, ci se învîrtea pe loc în mijlocul apei. Se apropiară iute de ea și Kaștanov fu cît pe-aci s-o prindă cu prăjina, cînd deodată ea se smuci în lături, de parcă ar fi fost vie și o luă la vale, dar mult mai repede decît dacă ar fi fost dusă de curent. Nu le rămînea decît să continue urmărirea. Makșeev vîslea din răsputeri, iar Kaștanov stătea cu prăjina pregătită.

— Să știi că o trage cineva! exclamă el cînd barca, de care între