— N-o fi înhățat-o hipopotamul? Se prea poate ca frînghia să se fi înfășurat pe labele sale sau dihania să fi prins parîma cu dinții.

— Să știi că așa e, zise Kaștanov, cînd în, fața bărcii apăru spinarea lată și capul animalului, ieșit la suprafață să respire.

— Dacă tragem în namilă, o va lua și mai repede la vale sau va trage barca la fund.

— Nu ne rămîne decît s-o ajungem din urmă și să tăiem funia, altfel se duce pe copcă barca noastră.

Makșeev începu din nou să vîslească. Curînd, exploratorii prinseră barca cu prăjina. Cu ajutorul acesteia, ei izbutiră să se apropie de prora bărcii urmărite, lăsîndu-se remorcați de hipopotam. Kaștanov tăie cu o mișcare iute funia întinsă ca o coardă și capătul ei dispăru îndată sub apă.

— Dacă mai zăboveai puțin, n-aș mai fi avut putere să vîslesc, spuse Makșeev, abia trăgîndu-și sufletul după această goană. Îmi părea rău să stric un glonț, dar altfel i s-ar fi cuvenit lighioanei unul în spinare, ca să-i piară pofta de a mai face asemenea glume.

— Ne-am depărtat mult de cort, constată Kaștanov. Acum trebuie să vîslim împotriva curentului. Lasă-mă pe mine să vîslesc, iar dumneata odihnește-te.

Schimbară locurile, remorcară barca „fugară” și o luară încet în susul apei.

— Rîulețul nostru a devenit mai adînc, constată Makșeev, care încerca să împingă barca cu ajutorul prăjinei, fără a reuși să dea de fund, aflat la o adîncime de doi metri. Acum înțeleg cum de au apărut aici animale atît de mari. Nu trebuie să mai lăsăm bărcile pe rîu peste noapte, sau cînd pornim în explorare.

Cele două bărci pluteau încet pe apa tulbure între zidurile de verdeață ale tufișurilor și copacilor, care formau un hățiș de nestrăbătut. Unele tufe cu rădăcinile spălate de apa rîului își plecau ramurile deasupra apei. Pe florile mari, purpurii ale unei plante agățătoare necunoscute se legănau fluturi multicolori și bîzîiau roiuri de albine.

Apa clipocea la prora bărcii, vîslele se afundau ritmic în unde, iar în desiș răsuna ciripitul păsărelelor. Makșeev se aplecă peste marginea bărcii și începu să urmărească în apă peștii, care aici apăreau la suprafață, aici dispăreau în adînc.

— Cît e de minunată natura aici, dacă o privești din barcă, spuse el visător. Dar cînd cobori pe mal, nu poți străbate un desiș, nu poți face un pas fără să întîlnești vreo lighioană veninoasă sau vreo fiară. Nici nu-ți vine să crezi că după ce ai înfruntat zile în șir ghețurile, negura și vijeliile, plutim pe un rîu care curge în cavitatea interioară a Pămîntului nostru și că în apropierea acestor ghețuri există o natură care amintește pădurile virgine din Africa sau din America de Sud. Sînt curios să știu la ce latitudine se află regiunea Americii de Nord sub care ne găsim.

— Nu-i greu s-o afli dacă însemni pe hartă itinerariul nostru, începînd cu brîul de gheață. După părerea mea, sîntem încă sub Marea Beaufort — una din cele mai nordice regiuni ale globului, sau, în cel mai bun caz, sub tundra de pe litoralul nordic al Alaskăi. Acolo — frig năprasnic, sloiuri de gheață, urși albi, iar aici — vegetație luxuriantă, tigri, hipopotami și șerpi.

Între timp, Makșeev zări în apă, oglindindu-se clar, soarele. Ridică repede capul și exclamă:

— Iată-l în sfîrșit și pe roșcovanul nostru pe un cer senin!

Călătorii, obișnuiți să-l vadă pe Pluton numai printr-o perdea mai mult ori mai puțin deasă de ceață sau de nori, nu știau ce culoare are cerul deasupra meleagurilor de aici și nici cum arată acest sîmbure incandescent al Pămîntului. Acum, însă, pîcla se scămoșase sub forma de nori cumulus, prin care se zărea cerul senin, dar nu azuriu ca la suprafața Pămîntului, ci albastru închis.

Pluton se afla la zenit și diametrul său părea ceva mai mare decît diametrul aparent al soarelui.

Acest astru subteran sau „intrateran” semăna cu soarele cu puțin timp înainte de a apune, sau cu puțin timp după ce răsare, văzut prin masa groasă a atmosferei. Pe discul său se puteau distinge destul de multe pete de diferite mărimi.

— Acest astru central, sau adevăratul sîmbure al Pămîntului nostru se află în ultima fază de ardere. De fapt nu e decît o stea roșie care în curînd se va stinge. Nu mai are mult de trăit. Atunci, în cavitatea interioară se vor înstăpîni frigul și întunericul, iar această viață clocotitoare va pieri încetul cu încetul, spuse Kaștanov.

— Ce bine că am izbutit să ajungem aici și s-o studiem! spuse Makșeev. Dacă am fi venit doar puțin mai tîrziu, nu ne-ar mai fi rămas decît să facem calea întoarsă, deoarece ne-am fi aflat într-o beznă de nepătruns.

— Ușurel, ușurel, am spus „nu mai are mult de trăit” în sens geologic. Dacă socotim în anii pămîntești, asta înseamnă poate milenii întregi, așa că urmașii noștri îndepărtați vor mai avea posibilitatea să studieze această cavitate interioară și chiar s-o colonizeze.

— Foarte mulțumesc, dar nu găsesc prea ispititor să locuiești într-o țară condamnată să moară în bezna nopții veșnice!

FURTUNA TROPICALĂ

Această discuție însuflețită făcu să treacă timpul! pe nesimțite și în sfîrșit cele două bărci traseră la mal în locul unde se afla cortul. Papocikin și Gromeko îi așteptau cu cina. Carnea fiartă și friptura de godac, dreasă cu ceapă sălbatică, pe care botanistul o culesese pe deal, era minunată. Hotărîră că de aci înainte să dea preferință fructelor, rădăcinilor și ierburilor comestibile, pentru ca hrana lor să fie mai variată. Toate conservele de legume și pastele făinoase rămăseseră la campament și nu luaseră cu ei decît ceai, zahăr, ceva pesmeți și condimente ca: sare, piper și diferite concentrate, urmînd să se hrănească îndeosebi din vînat și pescuit. Trăgeau nădejde că vor putea găti mîncăruri mai gustoase cu verdețurile pe care le vor mai întîlni.

Noaptea aprinseră în apropierea cortului un foc uriaș și făcură cu rîndul de gardă, căci întîlnirea cu tigrul le arătase că ar putea fi atacați de diferite fiare. Și într-adevăr, fiecare santinelă