A doua zi, în primele ore de navigație, ținutul nu se schimbă la înfățișare: ca și înainte se perindau dealuri împădurite pe costișele dinspre nord și pajiști pe costișele dinspre sud, iar de-a lungul malurilor se întindea pădurea ce părea că nu se mai sfîrșește. Către prînz poposiră pe malul stîng. După masă, Kaștanov și Gromeko porniră în explorare.

Pe aceste meleaguri descoperiră multe plante noi. Întîlniră chiar plante sempervirescente — mirtacee, lauracee și lauroceracee. Alunul atingea aici dimensiuni uriașe, rivalizînd cu stejarul, ulmul și fagul; pe versantul sudic creșteau fagi, chiparoși și gutui. Magnolii superbe, încărcate de flori mari, răspîndeau miresme îmbătătoare. În desiș, de-a lungul rîului, creștea bambusul și fel de fel de liane. La tot pasul Gromeko scotea exclamații entuziaste..

În ziua ceea, temperatura era de +25° la umbra, căci vîntul dinspre nord, care pînă atunci îi întovărășise pe exploratori, se potolise. Aerul încărcat de miresmele pădurilor deveni greu respirabil. Exploratorii se cățărau anevoie pe costișa dealului, leoarcă de sudoare, deși soarele lumina slab prin perdeaua de nori.

Din pricina zădufului, întreaga fire părea că încremenise, iar păsările și sălbăticiunile se refugiaseră la umbră.

Ajunși în vîrful dealului, Kaștanov și Gromeko se așezară să se mai odihnească și, întorcînd privirile înspre nord, ca să cerceteze împrejurimile, descoperiră pricina zăpușelii: la orizont se zărea, asemenea unui zid crenelat, cu turnuri fantastice, un nor uriaș, violet-închis, ce prevestea furtună, avînd în față un meterez albastru-purpuriu de nori învălurați, sub care scînteiau fulgere orbitoare; valul de nori se apropia cu repeziciune.

— Să dăm fugă la bărci, exclamă botanistul. În curînd va cădea o ploaie tropicală.

Coborîră amîndoi povîrnișul, împleticindu-se prin iarba înaltă și alunecînd în locurile mai abrupte. După vreo zece minute ajunseră la locul de popas, unde Makșeev și Papocikin îi așteptau nerăbdători, neștiind ce să facă. Se putea întîmpla ca micul lor cort să nu reziste ploii și probabil grindinei ce avea să vie. Și apoi, rîul ar fi putut ieși din albie și ar fi putut smulge copacii, așa că nici în bărci nu ar fi fost în siguranță. Cel mai bun lucru era, se pare, să descarce bagajele pe mal, să scoată bărcile din apă și să se adăpostească în tufișuri.

În vreme ce se sfătuiau cum să procedeze, Papocikin își aminti că pe cînd urmărea un șarpe mare de apă, văzuse mai jos, pe cursul rîului, la capătul dealului, o stîncă povîrnită, care îi putea adăposti de ploaie. Trebuiau însă să se grăbească, pentru că furtuna se apropia văzînd cu ochii. Săriră toți în bărci și o luară în direcția stîncii. Cîteva minute mai tîrziu bagajele se aflau la adăpost. Adăpostul era destul de încăpător, așa încît avură loc în el nu numai oamenii, cîinele și bagajele, ci și bărcile, din care făcură un fel de pavăză împotriva vîntului.

După ce alungară cîțiva șerpi, nu prea mari, care se aciuaseră prin crăpăturile stîncii, exploratorii putură contempla în voie priveliștea măreață a acestei catastrofe atmosferice.

Valul de nori albaștri-purpurii ajunse pînă la jumătatea cerului și ascunse soarele; privit de jos, el părea acum de catran. În cer se deschisese parcă un abis brăzdat de zig-zag-urile orbitoare ale fulgerelor, însoțite de tunete cum exploratorii nu mai auziseră vreodată. Bubuiturile asurzitoare se țineau lanț. Uneori se auzeau niște pîrîituri ca și cum cineva ar fi sfîșiat uriașe bucăți de pînză trainică. Alteori răsunau parcă salve trase de sute de tunuri grele.

Pădurea din apropiere prinse a fremăta sub primele rafale ale vîntului. Dinspre miazănoapte se apropie un uruit înfricoșător, care încetul cu încetul acoperi chiar și tunetul. Părea că vine în goană un tren uriaș, care prăvale totul în cale.

Exploratorii se făcuseră albi ca varul și priveau înspăimîntați în jur.

Vijelia stîrni vîrtejuri năprasnice. În văzduh se roteau puzderii de frunze, flori, crăci uscate, ramuri, tufe întregi smulse din rădăcini și păsări care nu apucaseră să se adăpostească în adîncul pădurii. Se întuneca tot mai tare. Cînd nu tuna, se auzeau șuierături și trosnete. Picuri de ploaie neobișnuit de mari și boabe răzlețe de grindină cădeau cu zgomot pe pămînt și în apa ce clocotea și spumega. Apoi se făcu întuneric beznă și numai cînd fulgerele brăzdau tăria, se vedeau pentru o clipită priveliști înfiorătoare. Părea că întreaga pădure se ridicase în văzduh și gonea mînată de ploaie și grindină. Tunetele erau atît de puternice, încît vorbele nu se deslușeau nici cînd erau strigate la ureche.

Dar cataclismul dură numai cîteva clipe. Începu repede să se lumineze, rafalele de vînt slăbiră treptat, vuietul și bubuiturile se depărtară spre miazăzi, iar ploaia aproape că încetă. În schimb, rîul se umflase mult și devenise roșu murdar. Apa înspumată căra frunze, crengi și copaci întregi. Pe cer se mai fugăreau scame de nori plumburii. În sfîrșit apăru și Pluton, luminînd vestigiile dezastrului pricinuit de furtună.

Exploratorii ieșiră din adăpost și priviră în jur. Lîngă bărci se strînsese un morman de frunze, ramuri și vreascuri, presărate cu boabe de grindină cît nuca. Cîteva crăci cu capetele ascuțite fuseseră zvîrlite cu atîta putere, încît găuriseră pereții de pînză ai bărcilor. Stricăciunile trebuiau reparate de îndată, astfel că exploratorii scoaseră ață, ace și bucăți de pînză gudronată și se apucară de lucru.

Repararea bărcilor le răpi cam un ceas. Între timp, rîul intră iarăși în albia sa, apa se curăță de crăci și frunze și călătorii putură să-și vadă de drum. Norul de catran dispăruse la miazăzi, după dealuri, și exploratorii avură prilejul pentru prima oară să privească bolta azurie, fără pic de nor, a cerului.

— Și cînd te gîndești, — spuse Papocikin, după ce se urcară în bărci, — că exact deasupra noastră, sub acest cer albastru, la o distanță de vreo zece mii de kilometri, se află un pămînt aidoma acestuia, cu păduri, rîuri și diferite sălbăticiuni. Ce interesant ar fi să-l putem vedea de aici!

— Distanța e prea mare, replică Kaștanov. Un strat de aer cu o asemenea grosime,