— Ați observat ieri, pe cînd cercetam împrejurimile din vîrful nu prea înalt al dealului, că aici vizibilitatea este mult mai bună decît acolo, sus? întrebă Makșeev. Am putea cerceta cîmpia împădurită pe o distanță de vreo sută de kilometri, datorită faptului că suprafața pe care ne aflăm nu e convexă, ca pe pămînt, ci concavă. Ne aflăm parcă pe fundul unei străchini.

Teoretic, orizontul nostru ar trebui să fie nelimitat, astfel încît să putem vedea împrejurimile la o distanță nu de o sută, ci de cinci sute sau o mie de kilometri, înălțîndu-se tot mai sus, spre cer. Dar privite de la o distanță mai mare, straturile inferioare ale aerului nu mai sînt destul de transparente și contururile obiectelor se estompează încetul cu încetul, contopindu-se.

— Prin urmare, aici, linia orizontului nu poate fi atît de precis demarcată ca acolo, sus. De fapt, în Plutonia nici nu există orizont și nici nu-ți dai seama unde se termină pămîntul și unde începe cerul!

— Pînă acum, însă, noi nu am observat acest lucru din pricina cețurilor sau norilor care plutesc foarte jos.

Către amiază, rîul deveni mai larg, în schimb începu să curgă mai leneș, și de aceea se văzură nevoiți sa se ajute cu vîslele, ca să poată înainta mai repede.

În zidurile de verdeață de pe maluri se zăreau din loc în loc spărturi, pe unde dispărea o parte din apă sub forma unor brațe înguste sau de unde apa reapărea, întorcîndu-se în albia principală. În mijlocul rîului se iviră ostroave împrejmuite de stufăriș des, ce se înălța deasupra apei.

Pe cînd ocoleau unul din aceste ostroave, călătorii zăriră o spărtură în împrejmuirea de trestie; de aci pornea o potecă ce se pierdea în desișul verde. Makșeev îndreptă barca spre această spărtură, pentru ca exploratorii să poată debarca și cerceta ostrovul. Dar îndată ce prora bărcii se propti în țărmul nisipos, din hățișuri apăru capul unui tigru machairod. Doi colți de un alb strălucitor, lungi de cel puțin treizeci de centimetri, coborau din maxilarul superior, asemenea colților unei morse. Pesemne că fiara era sătulă și nu avea de gînd să atace; ea deschise larg botul, căscînd parcă, apoi dispăru în hățiș. Prezența acestei jivine înfiorătoare îi făcu să renunțe de a mai coborî pe mal. A doua zi, rîul deveni din nou mai îngust și curentul mai repede.

Vegetația căpăta, tot mai mult un caracter subtropical. Stejarii, fagii și arțarii dispărură. Locul lor îl luară magnoliile, laurii, arborii de cauciuc și alte plante, pe care botanistul le cunoștea numai după nume și după exemplarele plăpînde din sere. De altfel jucca, sagotierii și palmierii cu frunze în formă de evantai (Trachycarpus excelsus) puteau fi ușor recunoscuți din bărci.

Dealurile deveniră mai rare și mai scunde, însă mai late. Pe costișele lor creștea o iarbă bogată, înaltă pînă la brîu, iar pe alocuri se zăreau copaci răzleți sau grupuri de copaci, amintind fîșiile de pădure deasă din Africa Centrală.

Hățișurile se întindeau fără întrerupere de-a lungul malurilor, în locurile mai joase.

Exploratorii se opriră pentru a prînzi în apropierea unei coline, cu gîndul să pornească mai în adîncul ținutului, ca să studieze flora. Makșeev se învoi să rămînă pe mal, ca să păzească bărcile, iar ceilalți trei porniră spre colină, îndată ce terminară de mîncat.

MOVILA MIȘCĂTOARE

La început își croiră drum cu toporul în mînă printr-un hățiș de liane și tufe. Mai încolo însă, sub înalta boltă de verdeață a unor uriași eucalipți, mirtacee, lauracee și a altor copaci, unde totul era cufundat în umbră, pădurea deveni mai rară. Între grupurile de ferigi și trunchiurile de copaci pămîntul era acoperit de mușchi și orhidee nespus de frumoase. În văzduh roiau puzderii de gîze, jos însă domnea o liniște deplină. Cînd și cînd se zăreau șerpi sau șopîrle, care se furișau pe nesimțite.

Pe măsură ce se apropiau de poalele colinei, pădurea devenea tot mai rară, iar razele roșiatice ale lui Pluton răzbeau pînă la pămînt; aici era mai multă viață, mai multe tufe, mai multe ierburi și flori. Vînătorii dădură de o potecă ce șerpuia, printre copaci și o urmară, în nădejdea că îi va scoate din pădure. În frunte pășea Kaștanov, urmat de Papocikin. Exploratorii țineau armele pregătite și priveau cu luare-aminte înainte și în lături. Gromeko, care încheia șirul, se oprea adesea ca să adune plante.

Deodată, Kaștanov se opri și ridică mîna spre a le atrage atenția; din față se auzeau trosnituri puternice și un mîrîit înăbușit. Apoi, pe potecă apăru o namilă ciudată la înfățișare, care aducea cu ursul, doar că avea coada lungă, stufoasă, iar capul alungit, îngust.

— E un furnicar, șopti zoologul. Acest animal, care trăiește prin America de Sud, este foarte blînd, în pofida înfățișării sale fioroase și a ghearelor uriașe. Speciile cunoscute de noi sînt mult mai mici decît acesta. Cred că are peste doi metri înălțime.

Între timp, furnicarul îi zări pe oamenii care îi ațineau calea și se opri nehotărît.

— Să ne dăm la o parte, șopti zoologul. Să-l lăsăm să treacă prin fața noastră. Așa o să-l putem examina mai bine.

Vînătorii se dădură la o parte și se ascunseră în tufișuri. Furnicarul mai stătu pe loc cîteva minute, iscodind neîncrezător pădurea, apoi o luă încet înainte, oprindu-se la fiecare cinci-șase pași și privind în jur. Odată, cînd se opri, Papocikin reuși să-l fotografieze din profil. Auzind însă țăcănitul aparatului, animalul o luă la fugă, cu coada în vînt, legănîndu-se pe picioarele sale groase; din vîrful nasului pînă la capătul cozii, sălbăticiunea măsura pe puțin patru metri.

După ce ieșiră din pădure, călătorii ajunseră la poalele unui deal cu povîrnișuri line. Kaștanov privea cu ciudă această costișă uniformă, care nu-i făgăduia nimic, în vreme ce botanistul nu-și mai încăpea în piele de bucurie văzînd bogăția de flori necunoscute ce creșteau în iarba deasă; firește că se apucă de