îndată să le adune. Deodată, geologul zări chiar la poalele dealului o movilă destul de mare, ca o cupolă. Coastele golașe ale movilei aveau un luciu metalic.

— Iată că m-am ales și eu cu ceva! exclamă el, scoțînd ciocanul și dînd fuga spre movilă, în timp ce Papocikin se căznea să prindă o șopîrlă de o specie necunoscută, care se refugiase într-un copăcel.

Cînd ajunse aproape de movilă, Kaștanov se opri uimit — pe ea nu creștea nici un fir de iarbă și toată suprafața sa era formată din lamele hexagonale, de culoare brună, cu chenar negru.

Mirat, geologul încercă să desprindă cu ciocanul o bucățică de rocă, dar ciocanul ricoșa.

Sperînd că în vîrf va găsi mai multe crăpături în rocă, Kaștanov urcă anevoie movila; deși aceasta era mai înaltă de trei metri, costișele sale erau cu desăvîrșire netede. În vîrf, însă, roca era la fel de compactă, astfel că zoologul scoase de la brîu o daltă mare, o vîrî în șănțulețul dintre două lamele și începu să lovească cu ciocanul în daltă, al cărei tăiș începu să se afunde în rocă.

Deodată, geologul, care stătea în genunchi, fu trîntit de o smucitură puternică. Abia avu timp să se prindă cu mîna de daltă, ca să nu vină de-a berbeleacul la vale. Smuciturile nu mai conteneau și Kaștanov privea nedumerit în juru-i; i se părea că tot pămîntul se pusese în mișcare, iar copacii se clatină.

— E un cutremur cumplit! strigă el tovarășilor săi, care se aflau la o distanță de vreo patruzeci de pași. Simțiți ce puternice sînt zguduiturile?

La auzul acestor cuvinte, Gromeko și Papocikin se priviră mirați, căci nu simțiseră nici o zguduitură. Cînd se uitară însă în direcția unde se afla Kaștanov, rămaseră încremeniți — movila cu geolog cu tot pornise încet pe costișa dealului.

După o clipă de buimăceală, alergară amîndoi să ațină calea acestei movile ciudate, a cărei parte inferioară nu se vedea din pricina ierbii dese. Cînd ajunseră mai aproape, Papocikin exclamă rîzînd:

— E o broască țestoasă uriașă! Piotr Ivanovici, te plimbi călare pe o broască țestoasă!

Între timp, movila se întorsese cu fața spre vînători și aceștia văzură cum de sub ea apare un gît destul de lung și o căpățînă hidoasă, avînd cel puțin mărimea unui cap de bou, acoperită cu nenumărate lamele. În botul căscat se distingeau niște dinți lamelari.

Dumerit, în sfîrșit, Kaștanov lăsă dalta înfiptă în carapacea broaștei, lunecă la vale și sări repede în lături. Abia acum observă coada uriașă a broaștei, care semăna cu o bîrnă. O lovitură dată cu coada ar fi fost de ajuns ca să-i rupă picioarele.

Simțindu-se liberă, lighioana o luă la goană de-a lungul pantei; capul și coada îi dispărură în iarbă. Acum semăna din nou cu o movilă golașă care se mișca.

După ce făcură haz de pățania geologului, care luase broasca țestoasă drept o movilă, iar mișcările ei drept un cutremur, Kaștanov zise, adresîndu-se tovarășilor săi:

— Cred totuși că dihania nu a fost o broască țestoasă, ci un gliptodon — animal din familia tatu-ului, care a trăit pe Pămînt prin Terțiar și anume în Pliocen, împreună cu furnicarii uriași, leneșii gigantici, mastodonții și rinocerii colosali. În America de Sud s-au găsit numeroase fosile ale acestor animale.

— Și noi am întîlnit în pădure un furnicar uriaș, îi aminti Papocikin.

— Tocmai, această. întîlnire m-a făcut să vă spun cele de adineauri. Căci dacă într-o zonă situată mai la nord, la granița ghețurilor, am întîlnit fosile vii ca mamutul, rinocerul, taurul primitiv, ursul cavernelor sau cerbul gigantic, animale care au trăit pe Pămînt în perioada postterțiară, de ce să ne mirăm că mai la sud,unde e atît de cald, s-au păstrat animale dintr-o epocă și mai veche — din Pliocen.

Cronologia geologică a vieții pe Pămînt este următoarea (din timpurile noastre spre adîncul vremurilor):

Perioade:

a. Cainozoică (era vieții noi)

Cuaternară

Terțiară

b..Mezozoică (era vieții mijlocii)

Cretacică

Jurasică

Triasică

c..Paleozoică (era vieții vechi)

Carboniferă

Permiană

Devoniană

Siluriană

Cambriană

d. Proterozoică (era cînd a apărut pentru prima oară viața)

e. Arhaică (era lipsită de viață)

În fiecare din aceste ere distingem perioada superioară, mijlocie și inferioară

— Și, mergînd mai departe, înseamnă că mai la sud vom întîlni probabil o faună și mai străveche, din Miocen, Eocen, Cretacic, Jurasic etc? întrebă zoologul cu o oarecare neîncredere.

— Nu m-ar mira de loc, replică Gromeko. De cînd am descoperit această lume ciudată din interiorul globului nostru, nimic nu mă mai surprinde, sînt gata să-i salut pe iguanodoni, pleziozauri, pterodactili, trilobiți [22] și celelalte minunății paleontologice.

— În cazul ăsta regret că nu am împușcat furnicarul sau gliptodonul! Cum vom dovedi că aceste animale mai există? Gliptodonul nici măcar nu l-am fotografiat.

— Poate mai întîlnim asemenea animale.

— De altfel trebuie să ne împrospătăm rezervele de carne, — zise Gromeko, — altminteri vom fi nevoiți să mîncăm numai slănină.

Vorbind de una, de alta, vînătorii urcară încet colina și ajunseră pe creastă, de-a lungul căreia se întindea o fîșie îngustă de tufe destul de dese; apoi, spre bucuria lui Kaștanov, zăriră niște deschideri de rocă, nu prea mari. Geologul începu să ciocănească de zor, dar Papocikin, care trecuse de tufe, îl opri, exclamînd:

— Mai încet! Pe versantul celălalt e o adevărată menajerie de ierbivore.

Kaștanov încetă să mai ciocănească, vîrî în buzunar o probă de rocă și, urmat de Gromeko, străbătu și el tufele.

Pe costișa sudică a dealului, ce cobora în pantă dulce, zăriră fel de fel de animale care pășteau în tihnă. Aproape de tot se afla o familie de rinoceri; ei se deosebeau mult atît de rinocerii păroși, cît și de cei care trăiesc în India și Africa. Erau niște animale bondoace, scunde, cu picioarele scurte, semănînd mai curînd cu niște hipopotami mărunți; după forma capului, ca și după cornul scurt și gros al masculului, vînătorii își dădură seama însă că au de-a face cu niște rinoceri. În loc de corn femela avea o excrescență de forma unei bătături mari. Puiandrul care se zbenguia lîngă mama sa semăna