cu un caltaboș uriaș; ca să poată suge, el se culca la pămînt și se tîra pe sub pîntecul mamei. Aceasta, însă, înaintînd pe pajiște, îl strivea cu trupul său greoi și bietul animal protesta mînios.

Ceva mai departe pe povîrniș păștea o turmă de elefanți uriași. Examinîndu-i prin binoclu, Kaștanov fu de părere că sînt niște mastodonți; animalele se deosebeau de mamuți prin colții lungi și drepți, fruntea teșită și corpul mai lung.

În apropierea lor se aflau cîteva antilope uriașe, de culoare galben-brună, cu pete negre ca de leopard și cu coarne lungi asemenea unor săbii. Animalele înaintau în salturi, căci picioarele lor dindărăt erau mult mai lungi decît cele din față; la început, Gromeko le luă drept niște iepuri uriași.

Sub streașina pădurii zăriră animale și mai ciudate: jumătate girafe, jumătate cămile. Cu girafa se asemănau prin gîtul lor nesfîrșit de lung și capul încununat de niște cornițe mici, iar cu cămila — prin culoarea brună și forma trupului, cu o mică cocoașă. O pereche dintre aceste animale, care după Kaștanov erau strămoșii cămilei și ai girafei, înainta de-a lungul lizierei, rupînd cu ușurință rămurele și frunze ce creșteau la o înălțime de patru metri.

Prada cea mai interesantă pentru vînători erau antilopele și cămilo-girafele: de aceea, făcînd un ocol, Kaștanov se îndreptă spre cămilo-girafe, Papocikin — spre antilope, iar Gromeko rămase pe loc pentru a fotografia rinocerii și mastodonții.

Ispitit de înfățișarea durdulie a micului rinocer, care i se păru bun de frigare, Gromeko trase și doborî pe loc puiul care nu bănuia nimic. Părinții săi, în loc s-o ia la sănătoasa după cum se așteptase vînătorul, mirosiră cadavrul, apoi se năpustiră asupra botanistului, care avusese nesocotința să iasă din tufăriș. Dîndu-și seama de primejdie, el se ascunse din nou îndărătul tufelor și abia avu timp să sară în lături cîțiva pași, că în locul unde stătea cu cîteva clipe înainte se auziră trosnind crengi, și cei doi rinoceri apărură pe creasta colinei călcînd cu furie tufișurile și aruncîndu-le în lături cu boturile, pentru a alerga apoi mai departe. Cînd văzură însă că dușmanul lor dispăruse, făcură cale întoarsă și o luară la goană în direcția unde tufișul mișca ușor, trădînd prezenta vînătorului.

În momentul acesta, din direcția unde pășteau antilopele se auzi focul de armă tras de Papocikin și cireada o zbughi pe costișă în sus; în aceeași direcție se năpustiră și mastodonții, cu trompele în vînt și scoțînd sunete înfricoșătoare, de parcă ar fi suflat în niște trîmbițe.

Gromeko era într-o situație desperată: pe de o parte trebuia să nu-i scape din ochi pe rinoceri, fiind nevoit să fugă de colo pînă colo prin tufăriș ca să se ascundă, iar pe de altă parte, în direcția lui goneau antilopele și mastodonții. Dar botanistului îi trecu prin minte o idee salvatoare: cînd văzu că antilopele și mastodonții urcă în goană costișa, venind din direcții diferite, dar îndreptîndu-se cam spre același loc de pe creastă, el, în loc să alerge de colo pînă colo prin tufișuri ca să scape de rinoceri, o luă în jos pe pantă, prin intervalul dintre antilope și mastodonți, sperînd că aceste animale îi vor opri pe urmăritorii săi. Nădejdile sale se îndepliniră: străbătînd din nou tufișurile, rinocerii turbați de furie, se izbiră unul de mastodonți, celălalt de antilope. Se produse o învălmășeală de neînchipuit. Unul din rinoceri fu doborît și strivit în picioare, celălalt puse pe fugă antilopele și se luă după ele. Gromeko rămase învingător pe cîmpul de luptă.

Abia trăgîndu-și sufletul după această fugă deznădăjduită, el urcă din nou spre tufe, își luă pușca pe care o aruncase cît colo pe cînd îl urmăreau rinocerii, apoi începu să-și caute prada — micul rinocer din pricina căruia trăsese o spaimă strașnică. Îl găsi lesne, căci trupul rotund al acestuia, ca un poloboc, se vedea de departe prin iarba bătătorită. Pe urmă porni spre tovarășii săi și cu toții împreună, încărcați din greu cu piei de animale, țeste și carne, se îndreptară spre tabără, unde Makșeev îi aștepta îngrijorat de lipsa lor îndelungată. Acesta, deși rămăsese pe loc, vînase și el o jivină. O fiară de pradă se strecurase spre cort, ca să-l mănînce probabil pe Generalu, însă în loc de ospăț, se alesese cu un glonț în pîntece. Animalul semăna cu un lup, dar avea capul foarte mare și corpul de felină. Capul și gîtul erau împodobite cu o coamă destul de bogată. După părerea lui Kaștanov, fiara era strămoșul din Pliocen, al lupului de astăzi.

SE STINGE PLUTON

În vreme ce carnea de antilopă fierbea în cazan, iar în frigare se învîrtea întreg puiul de rinocer, exploratorii rînduiau bogatul material adunat în ziua aceea.

Lucru ciudat însă, lumina devenea tot mai slabă, făcîndu-se și mai roșiatică ca de obicei. Cînd exploratorii ridicară capul ca să vadă ce se petrece, constatară că cerul e senin, dar Pluton răspîndește o lumină mată, iar pe una din jumătățile discului au apărut cîteva pete mari, întunecate.

O dată cu slăbirea luminii începu să scadă și temperatura, care ajunsese în ziua aceea la +28° la umbra. Acest fapt îi bucură, dar îi neliniști! slăbirea luminii.

— Ce o să se întîmple dacă Pluton se stinge de tot? întrebă Gromeko, deoarece în timpul cinei constatase că lumina continuă să slăbească și că pe disc apar și mai multe pete.

— Și o să ne pomenim deodată în beznă, iar pe urmă o să se lase gerul polar? se îngrijoră la rîndu-i Papocikin.

— Și hainele noastre călduroase care au rămas departe, la nord, în cort! exclamă Makșeev.

— După părerea mea, fenomenul e trecător, zise Kaștanov. Judecînd după lumina lui roșiatică și după puzderia de pete, Pluton trece într-adevăr prin ultima fază a arderii sale. Dar această fază mai poate dura sute și mii de ani. Aștrii asemenea lui Pluton, pe care îi observăm în spațiul cosmic, pălesc uneori, se sting aproape, pentru ca apoi să se reaprindă. Rezervele de căldură din masa lor sînt încă foarte mari, iar scoarța care se formează la