ce face natura anumite lucruri. Aveți în față un copil sănătos și frumos și deodată într-o zi rămîne paralitic. Nu moare, rămîne schilod. Boala se numește poliomielită. Putem noi accepta să nu-l vaccinăm? Cui folosește un infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată juca, să nu poată alerga și el ca alți copii și să stea tot timpul în cărucior? Știți ce i-a răspuns ea? El ar întruchipa cantitatea de suferință pe care oamenii o merită și de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult… Natura e perfectă și n-avem noi ce să ne amestecăm cînd ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă băgăm la închisoare și o să întruchipați personal cantitatea de suferință de care oamenii fug. Dacă o să constatăm, după ce veți fi liberă, că nu vă ajunge, o să ne mai vedem și în orice caz nu veți mai putea să-i învățați pe copii, un model de prostie cum sînteți. Poate vă vindecați?! Aveți dreptul să mă condamnați, a zis ea atunci, dar nu să mă insultați. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru care vă condamnăm. În lege are altă denumire, pentru prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepsește sectele dăunătoare. O variantă a celei din care faceți parte se ridică împotriva instrucțiunii copiilor, să rămînă adică analfabeți, am depistat cazuri de astfel de părinți bigoți care interziceau copiilor să se ducă la școală. Și dumneata? mi s-a adresat el mie. Susții aceleași idei ca ale doamnei? Oricum, a rîs el ironic, ești bărbat, poate gîndești, hm! conform virtuților pentru care purtăm noi pantaloni și căciulă. Aici, în sală, s-a rîs, formidabil tip judecătorul ăsta, un om de vîrsta mea, se vedea că e de treabă și ar fi vrut să nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. «Dom’ judecător, i-am spus, recunosc că am nutrit și eu acele idei…» «Acum, acum în prezent, a zis el, le mai nutrești?» «Nu pot să scap de ele dintr-odată», i-am răspuns și în sală s-a produs iar veselia mare. Judecătorul rîdea și el. «Ei, zice, cît îți trebuie să renunți la ele? A? Șase luni e prea mult? Ei, hai, să-ți dăm șase luni și dacă în închisoare o să faci o declarație că ești complet restabilit, ți se va da drumul imediat. Nu poți s-o faci chiar acum, această declarație? Te duci acasă!» N-am putut s-o fac, dacă ea n-ar fi fost de față, aș fi făcut-o. Dar dacă n-ar fi fost de față n-aș fi putut să-i aud răspunsul la întrebarea cu copilul și nu mi-aș fi dat seama de ceea ce înseamnă eroare. Cred că era cam țicnită și mă țicnisem și eu trăind cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zăpăci la cap!” mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu era în afara acestei primejdii, adică de a se țicni din nou. Nu neapărat în vechea direcție, dar în alta, sînt destule idei care circulă libere în aer, așa cum circulă microbii și virusurile. „Și ce face ea acum?” îl întrebai. „Și-a terminat condamnarea, e funcționară la un C. E. C.” „Și tot formidabilisimă a rămas?” „Absolutamente, răspunse el, înghițind o nouă țuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne condamne din nou.” „Dar tot o iubești!” „Da, nu pot s-o uit, sau mai bine spus nu găsesc alta care s-o eclipseze!” Iată deci că țicneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia îl vrăjise pentru toată viața?…

Țuicăreala continuase în acest timp și antreurile dispăruseră din farfurii. Nu înțelegeam însă de ce stăteam mereu în picioare. „Ce facem, domne?” zise Bacaloglu iritat și plictisit, adresîndu-se gazdei, laureatul Calistrat. „Eu zic să ne-așezăm la masă, le bag în bida mă-sii, nu le mai aștept ji dacă mai îndîrgie, cînd vin, le dăm pe ujă afară”, zise Calistrat a cărui voce se alterase în sfîrșit și îmi suna în urechi cum i-o cunoscusem odinioară. Așa deci! Așteptau, ceremonioși, niște doamne, desigur nu soțiile lor, altfel ar fi venit împreună, cine avea, bineînțeles, adică doar Vintilă și laureatul, fiindcă Bacaloglu divorțase și nu mai voia să se însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi povestise de ce nu putea s-o mai facă.

Ne așezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în fața lor, cu Vintilă și strelitul la dreapta și la stînga. Dar ușa se deschise și toți se ridicară imediat dînd scaunele înapoi. Mă răsucii și văzui patru doamne care intrară cu o expresie comună de veselie și siguranță că mai puteau întîrzia un ceas și nimeni din cei de față n-ar fi îndrăznit să le facă vreun reproș. Stăpîne pe situație, nu numai aici, ci așa în general și oriunde. Avui un șoc și mai rămăsei pe scaun cîtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci niște tîrîturi, una mai respingătoare decît alta. Nici măcar tinere! Curve în pragul ofilirii și desfigurării totale, cînd zbîrciturile și vinețeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioară fragedă, obrazul altădată mat și fără pori, abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros și rujul sidefiu (nu violent roșu, nu mai era la modă).

Ceremonial… Sărutări de mîini respectuoase (într-adevăr, nici un reproș că întîrziaseră mai mult de-o oră, deci nici scuze), scaune trase, Olimpia, jjj, stai lîngă mine, te’n bida mă-tii, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc și te iert, doamnă Laura (Vintilă), faceți cunoștință cu dom’ profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor și atunci din greșeală, tajbă, besmeticule, vezi că ești gazdă și tu l-ai invitat pe dom’ profesor, n-a venit el aici fără invitația ta specială, gare invitație specială, poa’ să plece dacă nu-i convine, nu mă inderesează, ba așa mi-ai spus, transmite-i filozofului invitația mea specială, mi-e dor de el, dar acum vrei să faci pe grozavul față de doamna Laura, nu ți-ajunge doamna Olimpia… Măgduța, stai, domne, lîngă