După ce a reuşit subordonarea necondiţionată a presei, Goebbels s-a orientat rapid spre celelalte două noi mijloace de informare în masă: radioul şi filmul. Dezvoltarea radiodifuziunii şi a cinematografiei sonore a coincis cu perioada de ascensiune a nazismului. Mai mult, caracterul lor de noutate, faptul că încă nu ajunseseră la o diversitate şi la tradiţii greu de controlat le făceau foarte vulnerabile imixtiunilor unor artizani ai manipulării. La toate acestea se adăuga şi faptul că liderii nazişti, în special Hitler, le agreau pentru că aveau posibilitatea să-şi etaleze, prin intermediul lor, talentul oratoric.

În Germania, încă de la începuturile sale, din 1925, sistemul de radiodifuziune aparţinea statului, aşa că misiunea lui Goebbels nu a întâmpinat prea multe dificultăţi. În martie 1933, Ministerul Propagandei a preluat controlul asupra întregii reţele radiofonice, incluzând releele şi staţiile locale de emisie. Oamenii lui Goebbels i-au înlocuit masiv pe profesioniştii din radiodifuziune, iar pentru a asigura o cât mai mare audienţă emisiunilor, ministerul a forţat producătorii să scoată pe piaţă cât mai multe difuzoare populare, la un preţ cât mai scăzut. În şase ani, numărul posesorilor de radiouri s-a triplat. Circa şaptezeci la sută din populaţie avea în casă cel puţin un aparat de radio, procentul fiind cel mai ridicat din lume.

În 1933, Führer-ul a ţinut patruzeci şi cinci de cuvântări la radio, deşi începutul a fost ceva mai dificil. Cu toate că era un orator înnăscut, Adolf Hitler se obişnuise să vorbească în "priză" directă cu mulţimea. Aflat de unul singur în faţa microfonului, s-a bâlbâit. Dar Goebbels a remediat imediat situaţia. La următoarele emisii a umplut studioul cu oameni.

Pe lângă stimularea producţiei de radiouri, Joseph Goebbels a iniţiat şi un vast program de audiţii în comun, convins fiind că efectul discursurilor este cu atât mai mare, cu cât mulţimea adunată într-un loc, să le asculte, este mai mare. Nenumărate difuzoare au fost instalate pe stâlpii de telegraf din intersecţii, în fabrici, magazine, birouri, berării şi în alte locuri publice. În timpul programelor importante, se ordona încetarea lucrului, astfel încât oamenii să poată auzi emisiunile. Mii de gardieni ai radiourilor publice se ocupau de organizarea grupurilor de ascultători, îşi notau preferinţele oamenilor şi raportau conştiincios orice eventuală nemulţumire legată de faptul că emisiunile durau prea mult.

În scurt timp, circa un sfert din cele nouăsprezece ore de emisie zilnică erau dedicate cuvântărilor şi comentariilor cu conotaţie clar propagandistică. Restul programului cuprindea ştiri (dintre cele furnizate de agenţia naţională, aflată şi ea sub totalul control al lui Goebbels) şi muzică. În general muzică simfonică, opere de Beethoven şi Wagner, marşuri, dar şi muzică populară ori valsuri. Goebbels era foarte atent ca ascultătorii să nu se plictisească şi să închidă radioul, de aceea urmărea cu grijă programele şi intervenea ori de câte ori considera că era cazul.

Însă, cu toată preocuparea pentru a subordona presa scrisă şi radioul, adevărata obsesie a lui Joseph Goebbels o constituia cinematografia. În fiecare din cele trei case ale sale avea câte un aparat de proiecţie şi îşi făcea timp să vadă cel puţin un film pe zi, chiar şi atunci când era extrem de ocupat. Pelicula lui preferată era Pe aripile vântului, dar a urmărit de mai multe ori şi Nimic nou pe Frontul de Vest pentru a-i studia modalităţile de transmitere a mesajului pacifist, din cauza căruia a fost interzis în Germania acelor ani.

Goebbels a înţeles că filmul, prin calităţile sale vizuale, mergând direct la sufletul spectatorilor, poate deveni un mijloc de propagandă extrem de inteligent şi eficace. Singurul său regret era acela că foarte mulţi dintre actorii şi regizorii talentaţi ai Germaniei au plecat spre Hollywood sau spre alte capitale ale filmului din cauză că aveau evrei printre strămoşi, iar persecuţiile antisemite căpătau tot mai multă amploare. Goebbels a încercat să-l convingă pe Fritz Lang, autorul celebrului Metropolis, să facă filme pentru nazişti, chiar dacă originea sa era evreiască. Lang i-a cerut un răgaz de gândire de douăzeci şi patru de ore şi în aceeaşi noapte a părăsit Germania cu trenul de Paris. Un alt actor renumit al timpului, Leo Russ, tot evreu, a fugit la Viena, şi-a vopsit părul şi barba în blond, şi, sub un alt nume, s-a specializat în roluri de arieni, spre mândria criticilor de film nazişti din capitala austriacă. Abia mai târziu şi-a declinat adevărata identitate şi s-a îndreptat spre Hollywood unde a început să lucreze pentru Metro Goldwyn Mayer.

Pentru a împiedica exodul acesta, Goebbels le-a promis realizatorilor de filme o libertate mult mai mare decât cea dată editorilor şi celor de la radio. Dar promisiunea nu a ţinut prea mult. Prin Ministerul Propagandei şi prin Camera de Cultură, Goebbels le-a impus producătorilor să-i prezinte spre aprobare fiecare scenariu, apoi a început chiar el să decidă ce peliculă trebuie filmată, ce scene trebuie refăcute sau scoase din film, ce actori să interpreteze rolurile. În 1937, patru dintre cele mai cunoscute studiouri de film germane au intrat în proprietatea Ministerului Propagandei, iar puterea lui Goebbels a crescut şi pentru faptul că el putea finanţa diverse pelicule sau putea excepta încasările de la impozitare pe motiv că filmul are o "valoare politică şi estetică specială".

Joseph Goebbels viziona fiecare film produs în Germania, de la scurtele documentare educative până la peliculele artistice de lungmetraj. În mod surprinzător, acestea din urmă nu purtau mesaje propagandistice. Goebbels avea interesul ca oamenii să vină în sălile de cinema unde asistau, înainte de proiectarea filmului, şi la jurnale de ştiri sau la documentare ce reprezentau propagandă pură. Cum mulţi dintre spectatori începuseră să întârzie, a ordonat ca uşile sălilor să nu se mai deschidă în pauza dintre film şi documentar.

Circa o mie cinci sute de caravane cinematografice colindau zonele rurale ale Germaniei pentru a proiecta în special filme documentare, jurnale de ştiri, pelicule despre tinereţea lui Hitler sau alte teme de propagandă nazistă. Neexistând alternativă, oamenii le priveau şi pe acestea.

S-au realizat şi două filme având ca eroi militari din trupele de asalt,