ziua internaţională a femeii (23 februarie). Mitingul s-a desfăşurat în linişte, dar autorităţile aveau motive să se teamă că trupele de cazaci, răspunzătoare de menţinerea ordinii, vor simpatiza cu demonstrantele, care protestau faţă de lipsa pâinii. Atmosfera era deja tensionată, în urma atacurilor din Dumă (întrunită din 14 februarie) la adresa guvernului. Kerenski şi alte personalităţi din opoziţie incitau din nou populaţia cu discursuri incendiare.

La 24 februarie situaţia din capitală s-a deteriorat: 200.000 de muncitori fără lucru, aflaţi în grevă sau trimişi acasă din cauza închiderii fabricilor, au umplut străzile. Pe principala arteră publică a oraşului, Nevski Prospekt, mulţimea striga: „Jos autocraţia!”, „Jos războiul!” Ici şi colo, grupuri ieşite de sub control jefuiau magazinele alimentare.

În ziua următoare, încurajată de lipsa unei riposte ferme, mulţimea a devenit şi mai agresivă. Aparent sub influenţa intelectualilor radicali, demonstraţiile căpătau acum un caracter politic; îşi făcuseră apariţia steaguri roşii cu slogane revoluţionare, precum „Jos nemţoaica!” în mai multe cartiere ale oraşului, jandarmii începeau să fie atacaţi.

Alexandra relata astfel evenimentele, într-o scrisoare către soţul ei:

 

E o mişcare huliganică, oameni tineri aleargă peste tot, strigă că nu e pâine, doar ca să stâmească mulţimea, împreună cu muncitorii care îi împiedică pe ceilalţi să muncească. Dacă ar fi foarte frig, probabil că ar sta toţi acasă. Dar toate astea vor trece şi lucrurile se vor linişti, dacă Duma se poartă cum trebuie.

 

Socialiştii simţeau că revoluţia pluteşte în aer. La 25 februarie, deputaţii menşevici din Dumă au luat în discuţie formarea unui „soviet al muncitorilor”. Agitaţiile avuseseră până în acel moment doar motivaţii economice. Alexandr Şliapnikov, personalitate de frunte a bolşevicilor din Petrograd şi ulterior primul comisar pentru probleme de muncă al Sovietelor, respingea ipoteza unei revoluţii: „Ce revoluţie? Daţi muncitorilor pâine şi totul se va dezumfla.”

Dacă mai existau şanse ca revolta, aflată încă într-un stadiu incipient, să fie pusă sub control, ele au fost spulberate de o telegramă din seara zilei de 25 februarie, în care ţarul cerea comandantului militar al oraşului să restaureze ordinea prin forţă. Nicolae, care continua să primească din partea lui Protopopov rapoarte liniştitoare, nu realiza cât de tensionată devenise situaţia în capitală. I se părea intolerabil ca, în timp ce trupele de pe front înfruntau privaţiuni de tot felul şi chiar moartea, civilii să stârnească tulburări în spatele frontului. Ordinul lui a dus pentru moment la restabilirea liniştii. În dimineaţa de duminică 26 februarie, trupe în ţinută de luptă au ocupat Petrogradul şi totul părea să revină la normal.

Părea doar, fiindcă în aceeaşi zi s-a produs un incident care a schimbat în întregime situaţia. În Piaţa Znamenski, loc obişnuit al întrunirilor politice, trupele regimentului de gardă Pavlovski au deschis focul împotriva mulţimii care refuza să se împrăştie. Patruzeci de civili au fost ucişi. Masacrul a provocat răzvrătirea garnizoanei din Petrograd şi extinderea revoltelor în rândul muncitorilor, ducând la o explozie socială a cărei rapiditate şi anvergură nu încetează nici azi să uimească.

Pentru a înţelege evenimentele, trebuie făcute câteva precizări în legătură cu garnizoana din Petrograd şi cu condiţiile de viaţă de acolo. În vara lui 1916, armata rusă, care epuizase posibilităţile de recrutare a tinerilor, a început să cheme sub arme oameni de treizeci-patruzeci de ani, în mod normal scutiţi de încorporare. Nemulţumirea acestora a fost sporită de faptul că erau încartiruiţi în cazărmi supraaglomerate, situate în plin oraş: la Petrograd, 160.000 de oameni erau înghesuiţi în spaţii care în timp de pace găzduiau abia 20.000. După o instrucţie de numai câteva săptămâni, desfăşurată sub îndrumarea unor ofiţeri aduşi de pe front, recruţii erau trimişi în luptă. Plini de resentimente, ei aveau un comportament diferit de cel al trupelor de pe front, care – spun martori oculari străini – erau disciplinate şi aveau un moral încă bun. Lipsea foarte puţin pentru ca nemulţumirea noilor încorporaţi să izbucnească în mod violent.

Masacrul din Piaţa Znamenski a reprezentat scânteia care a declanşat explozia. Îndată după evenimente, un grup de muncitori mânioşi, care fuseseră martori la masacru, s-au îndreptat spre cazarma regimentului de gardă Pavlovski. Ajunşi acolo, au povestit soldaţilor ceea ce făcuseră camarazii lor. Furioşi la culme, unii soldaţi au pus mâna pe arme şi au pornit înspre Piaţa Znamenski, dar pe drum s-au ciocnit de un detaşament de poliţişti călare. În schimbul de focuri care a urmat, tânărul ofiţer aflat în fruntea lor a fost rănit. Descurajaţi, soldaţii s-au întors în cazarmă. În noaptea următoare însă, trupe ale regimentului Pavlovski au ţinut întruniri în cadrul cărora au decis prin vot să nu se mai supună ordinelor de a trage în civili. Au fost trimişi mesageri la alte unităţi, cerându-le să li se alăture. În dimineaţa zilei de 27 februarie, trei din regimentele petrogrădene se aflau în stare de rebeliune. În unele unităţi, ofiţerii au fost atacaţi şi omorâţi. Soldaţii rebeli au rechiziţionat maşini blindate, patrulând cu ele pe străzile acoperite de zăpadă, agitându-şi armele şi strigând. Un număr de poliţişti în uniformă au fost linşaţi, iar mulţimea a devastat sediul Ministerului de interne. Steagul roşu şi-a făcut apariţia pe clădirea Palatului de iarnă. După-amiaza târziu, mase de oameni au pătruns în cartierul general al Ohranei, împrăştiind şi arzând dosarele – presupuşi informatori ai poliţiei au fost văzuţi luând parte la aceste acţiuni cu un zel ieşit din comun. Porţile arsenalelor au fost sparte şi mii de puşti furate. Au fost jefuite sistematic magazine, restaurante şi locuinţe particulare. Seara, Petrograd-ul se afla deja sub controlul ţăranilor în uniformă militară. Dintr-o garnizoană de 160.000 de soldaţi, jumătate se răzvrătiseră, iar restul păstrau o atitudine de „neutralitate”. Comandamentul militar era incapabil să restabilească ordinea, neavând la dispoziţie decât 2000 de soldaţi loiali, 3500 de poliţişti şi un oarecare număr de cazaci călare.

Nicolae continua să ignore gravitatea situaţiei. Nu lua în seamă telegramele alarmante ale politicienilor, convins că aceştia exagerau amploarea revoltelor spre a smulge puteri sporite pentru Dumă. Enervarea lui a lăsat însă loc neliniştii, pe măsură ce comandanţii militari ai capitalei au început să confirme că situaţia le scăpase de sub control.

Primul lui impuls a fost să ordone restabilirea ordinii