Dintr-o dată, cînd doliul se învechise atît de mult încît se reluaseră șezătorile de brodat, pe la orele două după amiază, în tăcerea mortală a caniculei, cineva împinse poarta de la intrare și stîlpii se mișcară atît de puternic în temeliile lor încît Amaranta și prietenele ei care brodau în verandă, Rebeca sugîndu-și degetul mare în camera ei, Ursula la bucătărie, Aureliano în atelier și pînă și José Arcadio Buendía sub castanul solitar, avură impresia că un cutremur de pămînt zguduia casa. Cel care sosise astfel era un adevărat colos. Abia că-și putea petrece umerii pătrați prin strîmtoarea ușilor. La gîtul său de taur purta un medalion cu Fecioara Tămăduirilor, brațele și pieptul îi erau pline de tatuaje criptice, și la pumnul drept avea brățara strînsă a fraților de cruce. Pielea îi era tăbăcită de sarea intemperiilor, avea părul scurt și zbîrlit ca o coamă de catîr, fălci de oțel, privirea tristă. Centironul lui era de două ori mai gros decît chinga unui cal, purta cizme cu turetci și pinteni și tocuri ferecate, iar prezența sa dădea impresia trepidantă a unei zguduiri seismice. Trecu prin salon și prin sufragerie și intră ca un tunet în veranda cu begonii, unde Amaranta și prietenele ei rămaseră paralizate, toate cu acul în aer. „Salut!” le spuse cu o voce obosită; își aruncă desagii pe masa de lucru și, fără să se oprească, se îndreptă spre fundul casei. „Salut!” îi spuse Rebecăi înspăimîntate care-l văzu intrînd pe ușa dormitorului ei. „Salut!” îi spuse lui Aureliano care era la masa lui de giuvaergiu, cu toate cinci simțurile în alarmă. Nu zăbovi cu nimeni. Se duse drept la bucătărie și acolo se opri pentru prima oară, la sfîrșitul unei călătorii care începuse la celălalt capăt al pămîntului. „Salut!” zise el. Ursula rămase cu gura căscată timp de o frîntură de clipă, îl privi drept în ochi, scoase un țipăt și-i sări de gît strigînd și plîngînd de bucurie. Era José Arcadio. Revenise tot atît de lefter precum plecase, încît Ursula trebui să-i dea doi pesos pentru plata locației calului. Vorbea o spaniolă amestecată cu argoul marinăresc. Îl întrebară pe unde a umblat și el răspunse: „Pe-acolo”. Își agăță hamacul în odaia care i se destinase și dormi trei zile. Cînd se trezi, după ce înghiți șaisprezece ouă crude, se duse direct la stabilimentul lui Catarino, unde statura lui colosală provocă între femei o agitație și o curiozitate fără seamăn. Ceru muzică și un rînd de rachiu, pe socoteala lui, pentru toată lumea. Făcu pariuri luptînd cu puterea pumnului împotriva a cinci bărbați la un loc. „Nu se poate, ziceau ei dîndu-și seama că nu reușeau nici măcar să-i miște brațul. Are brățara fraților de cruce.”

Catarino, care nu credea în astfel de lucruri, parie pe doisprezece pesos că nu va urni din loc tejgheaua. José Arcadio o smulse de la locul ei, o săltă deasupra capului și o duse pînă în stradă. A fost nevoie de unsprezece oameni care să o aducă înapoi. În înfierbîntarea petrecerii își arătă pe tejghea virilitatea neverosimilă tatuată în întregime cu împletituri de inscripții în albastru și roșu, înscrise în tot felul de limbi. Pe femeile care îl asaltară cu poftele lor, le întrebă care plătește mai mult. Cea mai bogată oferi douăzeci de pesos. Propuse atunci să fie scos la loterie cu zece pesos lozul. Era un preț exorbitant, căci femeia cea mai solicitată nu cîștiga mai mult de opt pesos pe noapte, însă toate acceptară. Își scriseseră numele pe paisprezece hîrtiuțe pe care le puseră într-o pălărie, și fiecare femeie trase cîte una. Cînd nu mai rămăseseră decît două hîrtiuțe în fundul pălăriei, se stabili despre care este vorba.

— Încă cinci pesos de fiecare, propuse José Arcadio, și mă voi împărți între amîndouă.

Trăia din asta. Făcuse de șaizeci și cinci de ori înconjurul pămîntului, înrolat într-un echipaj de marinari apatrizi. Femeile cu care se culcase în noaptea aceea în stabilimentul lui Catarino îl conduseră dezbrăcat în pielea goală pînă în salonul de bal, unde putură vedea că nici un milimetru de pe trupul său, din tălpi pînă în creștet și pe față și pe dos, nu era fără tatuaj. Nu reușea să se adapteze la viața de familie. Dormea toată ziua iar noaptea o petrecea în mahalaua caselor de toleranță, pariind pe forța sa fizică. Rarele ocazii cînd Ursula reușea să-l facă să ia loc la masă, îl vedeai prietenos și radios, mai ales cînd începea să povestească despre aventurile sale din țările îndepărtate. Naufragiase și rătăcise timp de două săptămîni în voia vîntului și a valurilor, în marea Japoniei, hrănindu-se din cadavrul unuia dintre tovarășii săi care murise de insolație și a cărui carne sărată, sărată din nou și coaptă la soare, era zgrunțuroasă și dulceagă la gust. În golful Bengal, la amiaza mare, pe o vreme minunată, corabia lui răpuse un dragon marin în pîntecele căruia găsiră casca, cataramele și armele unui cruciat. Văzură în Marea Caraibilor fantoma corabiei-corsar a lui Victor Hughes, cu pînzele sfîșiate de vînturile morții cu catargele roase de scarabei marini, îndreptîndu-se spre Guadelupa, dar rătăcind veșnic drumul. La masă, Ursula plîngea de parcă ar fi citit toate scrisorile care nu sosiseră niciodată și în care José Arcadio relata isprăvile și pățaniile sale. „Cînd ai o casă atît de mare aici, fiule, suspina ea. Cînd s-a aruncat atîta mîncare la porci!” În fond, însă, ea nu-și putea închipui că tînărul luat de țigani era acest lungan uriaș care înfuleca o jumătate de purcel de lapte la dejun și ale cărui vînturi făceau să veștejească florile. Ceilalți din familie aveau reacții asemănătoare. Amaranta nu putea să-și ascundă scîrba pe care i-o provocau, la masă, rîgîielile lui bestiale. Arcadio, care nu cunoscuse niciodată taina filiației sale, abia dacă răspundea la întrebările pe care i le punea cu intenția vădită de a-i cîștiga dragostea. Aureliano încercă să deștepte amintirea vremii cînd împărțeau aceeași cameră, se strădui să refacă complicitatea lor