îndrăzni din nou Vladimir. Acum nu e nici cinci. Noi plecăm de-abia pe la șapte jumătate… Dacă am dansa, poate le dăm prilejul să se cunoască mai bine…

— Pînă acum nici n-au avut timp să-și vorbească, spuse d-na Solomon. Stați cu toții pe capul lor…

Tăcură amîndoi. Vladimir căuta un motiv agreabil ca să se poată întoarce în curte.

— Cine e prietenul lui? vorbi din nou d-na Solomon.

— Astăzi l-am cunoscut și eu. Spune că e inginer agronom. Lui Stere i-a năzărit să-l pună să cînte în curte…

— Așa e el întotdeauna, vorbi d-na Solomon.

Vladimir simți că trebuie să abată discuția. Aglaia putea în orice clipă să alunece în chestiunile familiale și-ar fi fost silit s-o asculte fără să îndrăznească să apere pe cineva.

— Ce-ar fi dacă le-am propune să viziteze satul? întrebă el brusc.

Aglaia îl privi mirată și batjocoritoare. Era gata să-i spună: „Parcă ai fi Jorj!” – cînd ușa se deschise și intră d-l Solomon.

— Întreba Liza de tine, spuse el, făcîndu-și vînt cu batista. Apoi, către Vladimir: Păcat că n-ai fost și tu!… Să vezi, domnule, ce frumos explică!… Să știți că e băiat cu carte și are viitor… Se apropie de nevastă-sa: Mergem și noi la mînăstire, le-am făgăduit… Am uitat să-ți spun, adăugă el după cîteva clipe, sînt acolo și Zamfireștii. Ei au venit de azi-dimineață direct de la București. S-au oprit însă la pădure…

D-na Solomon deveni deodată curioasă.

— De unde știi?

— A venit omul de la judecătorie, îl trimiseseră în sat după sifoane…

Vladimir profită că d-na Solomon se antrenase la vorbă și se întoarse în curte. Erau toți strînși sub vișin. Căpitanul Manuilă părea acum mult mai familiar, mult mai intim. Vorbea cu Dorina și cu Liza. Riri și cu Stere erau lîngă Stamate.

— Să-mi spuneți și mie ce-ați discutat, începu Vladimir, silindu-se să-și ascundă necazul.

Simțise, cum se apropiase de grup, că îl uitaseră pe el, că toți acești oameni vorbiseră fără să țină seama de ideile lui, de acele observații inteligente pe care le făcuse pe cînd se afla pe iarbă, numai el și cu cei doi musafiri. Își simțea orgoliul rănit; în fond, el adusese discuția asupra unor lucruri serioase, el se sacrificase stînd de vorbă cu niște necunoscuți, îndrăznind să abată conversația de la subiectele vulgare la probleme și la cărți. Dacă n-ar fi fost el, căpitanul n-ar fi avut curajul să vorbească despre lucruri atît de serioase…

— Am vorbit o sumă de erezii, tinere, încercă să-i răspundă căpitanul Manuilă.

Vladimir îi fu recunoscător și îi zîmbi, apropiindu-se. Dar Dorina îl întrerupse:

— Vreau să-mi răspunzi la ce te gîndești de obicei cînd te uiți în gol, vorbi ea, reluînd conversația dinainte.

— Eu nu știu niciodată la ce mă gîndesc cînd rămîn cu ochii în gol, spuse Liza.

Căpătase și ea vervă acum. O interesa discuția.

— De obicei ești atît de obosit, încît nu-ți amintești nimic, interveni Vladimir.

— Dar d-tale ți se întîmplă să ți se pară c-ai mai trăit o dată aceleași lucruri? întrebă cu vioiciune Dorina. Că, de pildă, tot ce se întîmplă acum, aici, în grădină, s-a mai petrecut o dată, întocmai, cu aceiași oameni și că ai spus aceleași cuvinte?!

Părea că întrebarea o interesează foarte mult, căci nu lăsă timp căpitanului să răspundă, ci adăugă o sumă de amănunte și explicații.

— …Știi, uneori, cînd mi se-ntîmplă să cred că am mai trăit întocmai aceleași lucruri, mă cuprinde groaza…

I se păru, în acea clipă, că are să i se întîmple același lucru și acum. Dar nu… era peste putință. Pe căpitanul Manuilă nu l-am întîlnit niciodată, își spuse ea liniștindu-se. Totuși, simțise o ușoară amețeală.

— Dacă-mi pare rău că nu m-am înscris și la Filozofie, vorbi Vladimir, este tocmai din cauza problemelor acestora ale sufletului. La noi, la Istorie, nu se rezolvă nimic…

D-l Solomon ieșise pe verandă.

— Cine vrea ceai, cine vrea cafea și cine vrea plăci de patefon?! exclamă el jovial.

Stamate rîse. I se păruse foarte reușită întreruperea aceasta. Stere îi vorbea, de altfel, despre tifosul exantematic de la Iași, din timpul războiului și nu putea asculta discuția grupului de alături. Auzea la răstimpuri, foarte clare, toate cuvintele Lizei. Cu ce bucurie i-ar fi răspuns… Atîtea lucruri de povestit, de comentat. Și chiar cu Riri, care pare o fată foarte de treabă…

— Hotărîți-vă repede! se auzi încă o dată glasul d-lui Solomon.

— Am putea dansa puțin, șopti Riri.

Se îndreptară cu toții spre verandă. Stamate rămase puțin în urmă.

— …Ai mult spirit analitic, auzi el glasul Lizei.

Capitolul III

Cînd au plecat mașinile din Fierbinți, amurgea. Căldura se risipise cu totul. Cerul începea să se înalțe.

— Are să fie o seară superbă, spuse Dorina, întorcînd capul către căpitanul Manuilă.

— Păcat că n-avem o șosea asfaltată, regretă Vladimir.

Mașina lor înainta, e adevărat, cu greutate. Nu plouase de mult și pe alocuri praful era de o palmă.

— După ce cotim spre pădure, se-ndreaptă drumul, spuse șoferul.

Liza își rezemă ceafa de perna mașinii și sorbi cu nesaț aerul cîmpului. Ce bine că Stere a rămas în urmă, în cealaltă mașină, care va sosi de-abia peste o jumătate de ceas…

— Ce stea e asta? arătă Dorina ridicînd brusc brațul.

— Luceafărul! exclamă Vladimir. Nici atîta astronomie nu știi?!

Căpitanul Manuilă zîmbi și vorbi galant, fără să întoarcă privirile:

— Domnișoara n-a fost poate niciodată îndrăgostită… Luceafărul se învață chiar fără astronomie…

— Așa e, întări Liza. Și Eminescu a scris…

Dorina încercă în acea clipă să-și aducă aminte versurile din Luceafărul, dar nu izbuti să reconstruiască mental decît cîteva fragmente.

— Ce frumos trebuie să fie să trăiești afară din oraș, într-o căsuță la țară!… vorbi din nou Liza.

Atunci i se părea că ar fi într-adevăr o fericire să ai o vilă într-o pădure, nu prea departe de București, pe marginea unui lac. Cu puține luni înainte văzuse un film american plin de asemenea vile elegante la marginea orașului; căsuțe albe, cu terase largi, ascunse în pădure. Și la