mine să mai mi-alungi melanholia, te-am așteptat ca pe o amantă, cu toate că eu nu mai cred în femei, sînteți toate niște curve, și ar fi mai bine, domne, să declarați asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinți, dom’ profesor (șoaptă), v-am avertizat, chestia cu doaga, urmăriți cu atenție! Claudia, dă-l în bida mă-sii pe zdrelit, ăsta i-a legat diavolița chestia și a devenit imbotent, o tragedie care ne așteaptă și pe noi, dar jjj, mai tîrziu, nu foarte tîrziu, după chilele pe care le bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil și eu o să-l salvez de individa aia și o să mă mărit cu el, o să vedeți… Ce face, domne, chelneru ăsta, stăm cu farfuriile goale, mie mi-e foame…

Și gura lui ca un buzunar se pleoști în semn de dispreț, nimic nu era bun, dacă stătea el acolo părăsit și îi era foame. Nici urmă din melancolia declarată, dar parcă și apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece și să clefăie fără chef cînd chelnerul ne aduse păstrăvi la grătar, apoi turnedo Rossini…

[1] capete de cînepă (fr.) (n. red)

Capitolul IV

Cum am mai spus, nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și o luciditate prea mare. Stropind din belșug cu vin roșu acest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase cîndva Rossini, descoperii că nici Olimpia, nici Laura, nici Claudia și nici Măgduța nu erau ceea ce spiritul meu, saturat de aerul rarefiat și abstract al preceptelor filozofice în care trăisem cel puțin un an, văzuse în ele, în clipa cînd intraseră în separeu, adică niște tîrfe în pragul decăderii. Întîi aflai, în timpul conversației care nu lîncezi, că Olimpia, care se așezase lîngă grasul Calistrat, era văduva unui cunoscut compozitor dirijor din orașul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit chelner meloman și amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puține) de mari maeștri români ai penelului și discuri cu interpretări rarisime strînse și păstrate de decenii din leafa și bacșișurile lui de chelner și pe care veneau să le asculte chiar și personalități străine ale muzicii, în trecere prin orașul nostru. Îi aducea soțul doamnei Olimpia, acum aci de față și văduvă veselă. Fusese veselă și cînd nu era văduvă? Se pare că da. În orice caz de băut începuse să-i placă dinainte și anume după ce soțul ei se trudise din greu s-o învețe. Avea oroare de bețiile lui din pricină că mare parte din nopți și le petrecea singură. Copii n-aveau și totuși într-o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divorțeze. Muzicianul căzu pe gînduri. „Bine, îi zise, diseară vii cu mine.” Și o duse la restaurant. Mîncară, el bău cu moderație și pe la unsprezece ei i se făcu somn. „Fănică, îi zise, acum mergem acasă.” „Ai văzut, îi spuse și el, n-am băut nimic!” „Ce vrei să spui?” „Păi acum mergem și noi undeva unde e deschis pînă la trei și unde sînt amici și bem și noi cu ei un pahar.” Amici? Era curioasă, deși îi era somn. „Bine”, zise resemnată. Da, amicii ăștia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn. „Fănică, mergem…” Nu, cum să meargă, protestară toți, acuma se vor deplasa la gară, acolo e deschis pînă la șapte. „Pînă la șapte? N-o să stăm pînă la șapte”, zise ea îngrozită. Nuuu! o asigurară ei, nici vorbă, or să bea cîte o cafea și gata… Cafea? Da, băură, dar abia după aia veniră niște sticle speciale, pline de păianjeni și de praf, le păstrase pentru ei un chelner care îl cunoștea pe muzician. „Fănică, mi-e somn, hai acasă!” „Nu, stai să vezi și tu cum e, zise Fănică. Crezi că e ușor? Să-ți dai și tu seama și să nu te mai gîndești să divorțezi…” „Bine, nu mai divorțez, dar acum hai acasă, e șapte…” „E șapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot…” Adică tocmai acum să meargă acasă? O luau de la cap…

Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră și senină, ai fi zis că soțul ei n-a murit și va pica și el aici curînd… „Ce-și poate dori mai mult un zoț mort? zise Calistrat. O nevastă așa ga tine! Gred că noaptea vine și de trage de picior să bei un bahar gu el! Era zimpatic! Ga fost bețiv de prima glasă, de Dumnezeu va fi ierdat…” „În timp ce pe tine Dumnezeu n-o să te ierte, că ești bețiv de-a doua clasă”, zise doamna Olimpia. „De ce gonzideri?” „Fiindcă treci repede peste treptele cele mai frumoase cînd bei, ca să ajungi la ultima în care să te complaci.” „Și gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepte…” „Bărbatu-meu spunea: la prima sticlă te simți ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care îți place…” „De bag în bida mă-tii gu bărbatu-tău, gu tot, eu nu l-am văzut nigiodată bă dreapta îndîia j’adoua, gă doar de la gine am învățat, dagă nu de la el și de la tata… E drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodată de dreapta îndîia, ești un înger și de-aia de iubesc, un borc ji un înger, jjj…” Și aici Calistrat părăsi furculița și cuțitul, se dădu pe spate și rîse la noi într-adevăr cu opulența unui porc pe care vinul l-ar fi transformat prin miracol în om…

Era bine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea cînd voia în străinătate, pomenea des nume de personalități din capitală, oameni de cultură, dar și din sferele responsabile, care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută și să plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? Numai în Orient și în Extremul Orient femeile erau înlăturate de la treizeci de ani și bărbatul își aducea în