se cîntă cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forța unui cor, în timp ce textul spune că a trecut un înger peste fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în ajunul Nașterii, și și-au adus aminte de patria pierdută…” „Sau de libertatea pierdută”, zisei… „Înțeleg, zise Suzy, îți aduce și ție aminte de ceva.” „Da, nu vrei să mai repeți? zisei pe deplin liniștit, deși simțeam cum crește în mine un tumult… Încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ și se aude foarte distinct melodia.” Ea repetă și continuă tot textul. În acest timp, prudent, mă așezai la birou și îmi ascunsei fața între brațe. Nu fiindcă m-aș fi temut să fiu văzut plîngînd, ci pentru că presimțeam o rupere catastrofică de zăgaz, urmată de o pustiire… Cînd sîntem singuri, cum eram eu în acele nopți de carcere, înecul ființei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i ne încredințăm, dar cînd îl invoci în fața iubitei (și cine se poate înșela asupra disperării de care sîntem cuprinși?), ea poate deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plîngi, dar poate fi cuprinsă și de un nedorit sentiment de bicisnicie: forțe prea puternice ne copleșesc, nu sîntem nimic, statura noastră nu e măreață, ne-am înjosit, noi înșine, pe noi și nu mai avem scăpare. Rareori o femeie evită extremele, deși se zice că ea seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar cînd e bîntuită de furtuni… Suzy reluă refrenul:

Mamă, mamă, cresc nămeții și pierim Fără țară, fără glie, velerim, velerim…

Sub brațele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitînd deodată totul: trecutul meu, fetița, gîndirea mea impetuoasă de la douăzeci și cinci de ani, care voia să se afirme, eșecul în căsătorie, minele de plumb, mama mea care mă părăsise încă tînără… și chiar iubita de acum, care rămînea undeva foarte departe și foarte în urmă. Toate acestea își micșorau dimensiunile, se topeau în această mare a destinului nostru tragic, care ne înghițise și peste care crescuseră apoi nămeții… În același timp o mînă fermă și dulce îmi mîngîia ceafa… Mă smulsei de sub hăul închipuirii și sării în picioare. „Vii și tu cu cîntece din astea…”, bolborosii. „Victoraș, iartă-mă, m-am speriat de ce e afară… Uite, cad fulgi cît pumnul meu de mari. Mama zice: stai, Suzy, cum pleci așa singură pe vremea asta? Am zis și eu ca tine: ce poate să fie? Și am ieșit. Cum îmi venea zăpada pînă la șold, mi-am spus și eu: nu te opri, Suzy, că nu e timp de oprit…”

Imita pe cineva ridicînd imperios tonul și eu îl recunoscui: era al meu. „Un taxi cu lanțuri m-a adus pînă aproape și zice «doamnă! mai departe eu nu merg! (și îl imită pe taximetrist cu o veselie extremă, retezînd cu mîinile orice posibilitate de contrazicere), chiar dacă vă dați jos și nu-mi plătiți cursa!» Înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, că nu e timp de oprit…” O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era bucuroasă și concretul cuvintelor ei anodine nu putea ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare și că nu mai putuse trăi fără mine… „Și de ce, zisei, nu mi-ai spus la birou că ai intenția să te întorci?” „Hi, hi! Fiindcă n-aveam intenția.” „E de groază, zisei. Puteai să-mi dai de-acasă un telefon…” „Un telefon?! se miră. Da, uite, nu m-am gîndit…”

Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea și nu săptămîni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieși din veșnica surpriză pe care ți-o face ființa iubită prin însăși existența ei… Am încercat să descriu scena reîntoarcerii ei… Sub alte înfățișări și pretexte decît neliniștea gîndului că puteam pieri sub nămeți, se repeta zilnic… Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce ar face-o? Prin caiet nu înțeleg Război și pace, ci jurnalul lui Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se sfîrșește rău. A mea nu face excepție, ar trebui să se termine aici… Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenței mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală și să dispar lăsînd în urmă imaginea unei vieți de fapt împlinite. Singură această dispariție ar rămîne misterioasă. Ei și? Moartea nu e un mister? Nu văd întrucît degradarea treptată merită truda. Într-o grandioasă peliculă, numită La dolce vita, a lui Fellini, un tip care cînta la orgă Marea fugă a lui Bach (semn că individul avea graniță cu măreția creației) trăia în mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toții sub amenințarea nenumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest om se sinucide la un moment dat după ce își omoară întîi copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar disprețuitor față de alte interpretări. Dar putem fi chiar atît de siguri?… Da, mă ispitește gîndul să-mi închei aici povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în viața mea, totul s-a înlănțuit încă din adolescență, și pînă aici n-a fost rău. Nu eu am fost cel mai lovit din epoca mea, dacă am avut timp să fiu și fericit și să-mi realizez (sau cel puțin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte…

Cert este că viața mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, plină, ca să zic așa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare… Nu cînd voiam eu era gravă și patetică, nu cînd eram eu trist avea ea disponibilități pentru ecleziastice reflecții, nu cînd o doream înțelegea ea că e dorită, nu cînd eram eu obosit era și ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era și pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în același timp și pentru ea o vibrație a spiritului („Lasă cititul, Victoraș, că nu e timp de