— Iată şi vestea bună pe care o aşteptam, şopti ea, şi în clipa  următoare, îl sărută aşa cum nu îl mai sărutase niciodată până  atunci, iar Harry o sărută şi el. Era o uitare divină, mai bună  decât orice whisky-foc; ea era singurul lucru real de pe lume: Ginny, în braţele lui – o mână o avea pe spatele ei şi cealaltă în  părul ei lung, cu un miros dulceag Uşa se deschise brusc la  perete în spatele lor şi cei doi se depărtară instantaneu.

— A, spuse Ron ostentativ. Scuze

— Ron!

Hermione se afla exact în spatele lui, cu răsuflarea tăiată. Se lăsă o tăcere apăsătoare, apoi Ginny spuse cu o voce slabă şi  monotonă:

— Atunci, la mulţi ani, Harry.

Ron avea urechiile roşii ca focul, iar Hermione părea neliniştită.

Harry voia să le trântească amândorura uşa în nas, dar simţea  că, odată ce deschiseseră uşa, o pală de vânt rece intrase în  cameră şi clipa de fericire se spărsese ca un balon de săpun. Toate motivele pentru care pusese capăt relaţiei cu Ginny,  pentru a fi cât mai departe de ea, păreau să se fi strecurat  înapoi în cameră odată cu venirea lui Ron şi orice urmă de minunată uitare dispăruse cu desăvârşire.

Se uită la Ginny, dorind să spună ceva, deşi abia dacă ştia ce,  însă ea se întorsese cu spatele la el. Harry se gândi că poate era  una dintre puţinele daţi când cedase, lăsându-se în voia  lacrimilor. Nu avea cum să o liniştească de faţă cu Ron.

— Ne vedem mai târziu, spuse el şi ieşi din cameră după  Ron şi Hermione. Ron coborî cu paşi mari la parter, trecu prin  bucătăria încă aglomerată şi ieşi în curte; Harry ţinu pasul cu el  în tot acest timp, iar Hermione mergea repede în urma lor,  arătând speriată. Odată ajunşi pe peluza proaspăt tunsă, unde era linişte, Ron începu să ţipe la Harry:

— I-ai dat papucii. Acum ce vrei, s-o dai iar peste cap?

— Nu o dau deloc peste cap, spuse Harry, în timp ce Hermione îi ajunse din urmă.

— Ron...

Dar Ron ridică mâna, făcându-i semn să tacă.

— A fost dărâmată când te-ai despărţit de ea...

— Şi eu la fel. Ştii de ce am făcut-o, nu a fost pentru că am  vrut.

— Da, dar acum te apuci să o săruţi şi o să-şi facă din nou speranţe...

— Nu e proastă, ştie că nu putem fi împreună, nu se aşteaptă să... să ajungem să ne căsătorim la un moment dat  sau...

Când rosti aceste cuvinte, lui Harry îi apăru în minte imaginea clară a lui Ginny îmbrăcată în rochie albă,  căsătorindu-se cu un străin înalt, antipatic şi lipsit de chip. Într-o clipă, avu o străfulgerare: viitorul ei era deschis şi fără piedici, în timp ce viitorul lui... nu putea să vadă nimic altceva  în afară lui Cap-de-Mort.

— Dacă o pipăi tot timpul cu prima ocazie pe care...

— Nu o să se mai întâmple, spuse Harry cu fermitate. Cerul  era complet senin, dar lui i se părea că soarele intrase în nori.

— În ordine?

Ron părea pe jumătate supărat, pe jumătate ruşinat; se legănă  în faţă şi în spate pentru o clipă şi apoi spuse:

— În ordine atunci, e.. da.

Ginny nu mai încercă să rămână între patru ochi cu Harry în  ziua aceea şi nu făcu şi nu zise nimic care să sugereze că în cameră avusese loc ceva mai mult decât o discuţie politicoasă. Cu toate astea, sosirea lui Charlie veni ca o uşurare pentru Harry. Avu oczia de a-şi schimba gândurile, văzând-o pe doamna Weasley cum îl obligă pe Charlie să se aşeze,  ridicându-şi bagheta ameninţător şi anunţând că era momentul  să fie tuns cum se cuvine. Dat fiind că cina în cinstea lui Harry  ar fi fost imposibil de ţinut În bucătăria Vizuinii chiar şi înainte de sosirea lui Charlie, Lupin, Tonks şi Hagrid, mai multe mese fură puse cap la cap în grădină. Fred şi George vrăjiră nişte felinare mov, decorate cu numărul 17 mare, să plutească  deasupra musafirilor. Mulţumită îngrijirilor doamnei Weasley,  rana lui George era perfect curată, dar Harry nu se obişnuise încă să vadă gaura neagră din capul lui, în ciuda numeroaselor glume ale gemenilor pe marginea acestui subiect.

Hermione făcu să ţâşnească panglici mov şi aurii din vârful  baghetei ei, lăsându-le să se aranjeze artistic peste copaci şi  tufişuri.

— Drăguţ, spuse Ron, în timp ce, cu o ultimă mişcare de baghetă, Hermione transformă frunzele mărului sălbatic în  unele aurii. Chiar te pricepi la lucruri din astea. Mulţumesc,  Ron! spuse Hermione, părând mulţumită, dar şi puţin  derutată. Harry se întoarse cu spatele, zâmbind în sinea lui.  Ceva îi spunea că va găsi un capitol despre complimente când va avea timp să frunzărească exemplarul său din Douăsprezece metode garantate pentru a fermeca vrăjitoarele; întâlni privirea  lui Ginny şi îi zâmbi, înainte de a-şi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse lui Ron, aşa că începu brusc să discute cu monsieur Delacour.

— Daţi-vă la o parte, daţi-vă la o parte! ciripi doamna  Weasley, intrând pe poartă cu ceea ce părea a fi o hoţoaică  uriaşă, de mărimea unei mingi de plajă, care plutea în faţa ei. Câteva clipe mai târziu, Harry îşi dădu seama că era tortul său,  pe care doamna Weasley, cu ajutorul baghetei, îl făcea să  zboare, în loc să rişte să îl care, păşind pe pământul neuniform. Când tortul ateriză în sfârşit în mijlocul mesei, Harry spuse:

— Arată extraordinar, doamnă Weasley.

— Ah, e o nimica toată, dragul meu, spuse ea cu afecţiune. Ron îi făcu semn lui Harry din spatele ei, aprobând şi formând din buze cuvintele: „Frumos". La ora şapte, sosiseră toţi  oaspeţii, conduşi imediat în casă de către Fred şi George, care îi  aşteptaseră la capătul drumului. Hagrid marcase ocazia  purtând cel mai bun şi mai îngrozitor costum al său, cel brun şi păros. Deşi Lupin zâmbi când dădu mâna cu el, Harry avu senzaţia că părea destul de nefericit. Era extrem de ciudat: Tonks stătea lângă el şi părea să radieze pur şi simplu de fericire.

— La mulţi ani, Harry! spuse ea,