Cărți «Despre adevar carti povesti pentru copii PDF 📖». Rezumatul cărții:
9. Manchester Guardian
Se va vedea că a doua listă aproape că este – nu chiar la perfecție, căci viața nu e niciodată atât de ordonată – prima întoarsă pe dos. Și, chiar dacă eu nu am aranjat aceste ziare tocmai în ordinea exactă, relația generală rămâne valabilă. Ziarul cu cea mai bună reputație pentru verdicitate, The Manchester Guardian, este cel care nu e citit nici măcar de cei ce îl admiră. Oamenii se plâng că e „așa de plictisitor”. Totodată, nenumărați oameni citesc Daily, spunând în același timp pe șleau că „nu cred nici un cuvințel publicat aici”.
În aceste circumstanțe, este greu de anticipat o schimbare radicală, chiar dacă genul aparte de presiune exercitată de proprietari și de sponsori este eliminat. Ceea ce contează este că în Anglia chiar avem libertate juridică a presei, ceea ce face posibilă exprimarea fără teamă a părerilor în ziare cu tiraj mai mic. Este esențial să nu pierdem asta. Dar nici o comisie regală nu poate face presa de mare tiraj cu mult mai bună decât este, oricât de mult manipulează metodele de control. Vom avea o presă populară serioasă și onestă atunci când opinia publică va cere asta în mod activ. Până atunci, dacă știrile nu sunt distorsionate de oameni de afaceri, sunt distorsionate de birocrați, care nu sunt nici ei cu mult mai breji.
„RĂZBOIUL ESTE PACE”
Din O mie nouă sute optzeci și patru* (1949)
În spatele lui Winston, vocea din tele-ecran debita în continuare ceva despre fontă și depășirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepționa și, în același timp, transmitea. Intercepta orice sunet mai puternic decât o șoaptă foarte înceată pe care l-ar fi produs Winston. În plus, atâta timp cât rămânea în câmpul vizual al plăcii de metal, Winston putea fi și văzut, nu doar auzit. Evident, nu exista nici o modalitate de a ști când erai de fapt urmărit. Nu se putea decât specula despre cât de des și prin ce sisteme Poliția Gândirii intra pe câte un fir individual. Era chiar posibil să urmărească pe toată lumea, tot timpul. Oricum, puteau să-ți intre pe fir oricând doreau. Trebuia să trăiești – și trăiai, dintr-o obișnuință ce devenise instinct – pornind de la premisa că fiecare sunet pe care-l făceai era auzit și fiecare mișcare era scrutată dacă nu o făceai în întuneric.
Winston rămase cu spatele la tele-ecran. Era mai sigur așa, deși, după cum știa foarte bine, chiar și un spate poate fi revelator. La un kilometru distanță, Ministerul Adevărului, locul său de muncă, se înălța imens și alb peste peisajul jegos. Aceasta, se gândi el cu un soi de dezgust vag, aceasta este Londra, principalul oraș din Aerodromul Unu, a treia provincie ca număr de locuitori a Oceaniei. Încercă să-și stârnească vreo amintire din copilărie care să-i spună dacă Londra fusese întotdeauna așa. Au existat dintotdeauna aceste priveliști cu clădiri de secol nouăsprezece părăginite, cu laturile proptite cu grinzi de lemn, cu ferestre cârpite cu carton și acoperișuri de tablă ondulată, cu grădini ale căror ziduri sălbatice se apleacă în toate direcțiile? Și locurile bombardate, unde pulberea de la tencuială se ridică în vârtejuri și pufulița se întinde peste grămezile de moloz, și porțiunile mai mari curățate de bombe, unde s-au înălțat colonii sordide de cocioabe de lemn, ca niște cotețe de găini? Degeaba însă, nu-și putea aminti: din copilăria lui nu mai rămăsese nimic, în afară de o serie de tablouri luminoase, izolate și, în mare parte, lipsite de noimă.
Ministerul Adevărului – Miniadev în neolimbă – ieșea izbitor în evidență față de tot ce se mai vedea în jur. Era o structură piramidală enormă din beton alb, strălucitor, înălțându-se semeț, terasă după terasă, la trei sute de metri în văzduh. De unde stătea acum, Winston putea distinge cele trei slogane ale partidului, scrise cu litere elegante, reliefate pe fațada albă:
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE
[…] Lucrul pe care tocmai urma să-l facă era să înceapă un jurnal. Nu era o activitate ilegală (nimic nu era ilegal, din moment ce nu mai existau legi), dar, dacă ar fi fost descoperită, aproape sigur ar fi fost pedepsită cu moartea sau cel puțin cu douăzeci și cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Winston potrivi o peniță într-un toc și o vârî în gură ca s-o curețe de grăsime. Tocul era un instrument arhaic, rareori folosit chiar și pentru semnături, iar el își procurase unul, pe ascuns și cu oarecare dificultate, pur și simplu deoarece simțise că hârtia aceea fină și frumoasă merita să fie scrisă cu o peniță adevărată în loc să fie scrijelită cu creionul chimic. De fapt nu era obișnuit să scrie de mână. În afară de însemnări foarte scurte, totul se dicta în dictatranscriptor, ceea ce, evident, era imposibil în cazul de față. Înmuie penița în cerneală și apoi șovăi preț de o singură clipă. Îi trecuse un tremur prin pântece. A însemna hârtia era un gest decisiv. Cu litere mici și chinuite, scrise:
4 aprilie 1984