Note

4. Acest text a fost publicat în revista 22 (12 mai 2009) sub titlul „O dictatură decrepită: România în primăvara anului 1989“.

5. Acest text cuprinde două articole publicate anterior în Evenimentul Zilei: „Un campion al stalinismului național“ (7 decembrie 2008) și „Două destine: Ticu Dumitrescu și Paul Niculescu-Mizil“ (17 decembrie 2008).

6. Textul de față a fost publicat ca serie de două articole în Evenimentul Zilei (8 și 15 aprilie 2009) sub titlul „Revanșa rinocerilor: Cine a fost Eugen Florescu“.

7. Textul de față a fost publicat sub titlul „Mihai Ungheanu, ideolog al protocronismului“ în Evenimentul Zilei, 13 martie 2009.

8. Textul de față a fost publicat sub titlul „Scrisoarea celor șase: disidență sau fracționism?“ în Evenimentul Zilei, 18 martie 2009.

9. Textul de față a fost publicat sub titlul „Insondabil și imprevizibil: trecutul lui Ion Iliescu, A. Toma și sticluțele de Urodonal“ în revista 22, 24 martie 2009.

10. Articol publicat pe site-ul www.hotnews.ro în data de 30 septembrie 2009, sub titlul „De ce a fost admis în sanatoriul SRI? De ce nu a fost degradat generalul sadic?“.

11. O primă variantă a acestui text a fost publicată în volumul Democrație și memorie (Curtea Veche, București, 2006).

Revoluțiile din 1989: cauze, semnificații, consecințe12

Indiferent cum analizăm natura revoluțiilor din 1989, ele au reprezentat un adevărat eveniment universal-istoric în sens hegelian: au impus o ruptură diacronică între lumea de dinainte și cea de după 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce părea a fi un sistem imuabil și aparent inexpugnabil s-a prăbușit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci din cauza acumulării unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau în fază metastatică, iar maladia care le-a măcinat a fost în primul rând incapacitatea lor de autoregenerare. După ce timp de decenii a jonglat cu varii „rețete“ de reformă intrasistemică (de pildă, „ambivalența instituțională“ folosită de Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic-instituțională, devenind evident faptul că soluția putea fi găsită doar în exterior și împotriva ordinii social-politice existente. Era vorba nu doar despre o prelungită criză economică și politică, ci despre una care afecta capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului. Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki“. Semnarea de către liderii comuniști a celui de-al „treilea coș“, care privea respectarea drepturilor omului, a echivalat cu recunoașterea dreptului disidenților de a protesta. Criza de legitimitate a sistemului va deveni astfel incurabilă. Ethosul romantic-revoluționar al comunismului originar se evaporase fără urmă. Cu foarte puține excepții, nimeni nu mai credea în lozincile oficiale, universal percepute drept exhibiționism ventriloc. Se ajunsese astfel, la mijlocul anilor ’80, la ceea ce avea să fie ulterior denumit drept sindromul stagnării, al incapacității fatale de regenerare internă.

Dispariția (implozia) Uniunii Sovietice în decembrie 1991, sub privirile perplexe ale întregii lumi, a fost direct și profund legată de disoluția anterioară, provocată de revoluțiile din 1989, a „periferiei imperiale“ care a fost Europa de Est. În prezent, suntem, indiscutabil, martorii încheierii ciclului istoric început odată cu Primul Război Mondial, cu preluarea puterii în Rusia de către bolșevici, și fundamental caracterizat de un lung război ideologic european (mai bine zis, un război civil global). Importanța revoluțiilor din 1989 nu poate fi supraestimată: ele au însemnat triumful demnității civice și al moralității politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic și supravegherii dictatoriale. Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puțin în primă fază, liberale și non-utopice. Spre deosebire de