Peste chipul lui Gheorghe trecu o umbră, ochii i se făcură ca păcura. Părea să înţeleagă că nu mai e nimic de făcut, că adică se apropie încet de el pacostea şi el n-avea cum s-o înlăture: pe baza spuselor ăstuia aveau să-l treacă la chiaburi. Asta însemna distrugerea totală a tot ce agonisise el în atâţia ani de muncă pe brânci; cu chiaburii nu se discuta. O umbră de nebunie licări în privirile lui negre. Era neliniştitor să vezi nepăsarea lui Mantaroşie, nici măcar nu se uita la Gheorghe. Îţi trecea prin cap că iată, uite aşa putea muri cineva. El părăsi din nou odaia şi dispăru afară. După câtva timp se auzi de pe prispă un zgomot de trapă care se ridică; era, pesemne, de la pivniţa lui Gheorghe în care Mantaroşie intra. Se făcu din nou linişte.

  — Tovarăşe Gheorghe, asta o să vedem noi, ce spune Mantaroşie, dacă o să trebuiască sau nu să te trecem la chiaburi, zise Maxim împăciuitor, ca şi când asta o dată făcută nu era cine ştie ce. Dar până atunci, promise Maxim, trebuie să dai ce ai ca restanţe.

  — I-am spus şi eu pe arie că trebuie să dea şi uite că n-a dat, iar astă-toamnă am mâncat tot porumbul ca porcii, zise femeia, ignorând restul ameninţării, poate în felul acesta se uita de ea.

  — Gheorghiţă… începu Bilă şi după ce-i şopocăi câteva clipe nu se ştie ce la ureche, se retrase clătinând din cap. Zău, ţi-o spun cu lacrimi…

  Dar Maxim îi spuse şi el pe şleau să tacă din gură şi să nu se mai amestece. Bilă tăcu dar nici Maxim nu mai ştiu ce să spună. Se scurseră astfel câteva minute. Femeia mai turnă ţuică. Gheorghe tăcea, crunt şi neliniştit, acum parcă paralizat de ceva, incapabil să ia o hotărâre. Prin fereastră, răzimat de stâlp, se vedea pe prispă Busuioc. Apăruse iar de unde dispăruse, văzând că nu se întâmplă nimic.

  — Astea ce sunt, dom’le Gheorghe? zise Mantaroşie intrând în casă şi arătând ceva.

  Era un pachet mare şi lunguieţ învelit în hârtie ceruită. Mantaroşie îl desfăcu şi apărură cinci-şase încărcătoare de pistol-mitralieră încovoiate ca nişte roşcove.

  — Erau acolo în pivniţă, pitite bine, continuă Mantaroşie vârând unghia într-un încărcător pe care îl scutură.

  În palmă îi luci galben un glonţ ca o ghindă mică. Toţi se uitară la el, nemişcaţi, apoi se ridicară şi se uitară mai de-aproape. Ce era asta? Dăduseră de un duşman de clasă care ţinea muniţie la el? Gheorghe căpătă brusc o expresie rătăcită şi deodată sări de la locul lui, îl împinse la o parte pe Mantaroşie, ţâşni afară şi începu să alerge spre grădină. Sări pârleazul şi o luă spre viroaga satului.

  — După el, prinde-l, strigă atunci Maxim cu un glas încordat, după câteva clipe de ezitare.

  Vocea lui avusese, strigând, o tensiune parcă improprie, ţâşnită dintr-o spaimă naturală şi veche; la fel ar fi strigat dacă ar fi fost noaptea sentinelă în post şi ar fi zărit fără veste în raza sectorului său o umbră necunoscută, cine e, stai! Şi ţâşni cel dintâi şi o luă la goană în urma celui care fugise. Toţi îl urmară, Busuioc speriat dar ca şi când ar fi vrut să fugă de acest loc nelegiuit şi într-adevăr el pieri şi nu se mai văzu încotro o luă, Mantaroşie rânjind, Bilă având o înfăţişare severă, parcă ofensat. Iar Enache ezită şi el câtva timp şi strigă de câteva ori:

  — Gheorghe, măi Gheorghe! Mă, n-auzi?

  Şi se luă în cele din urmă după fugar, dar mai strigând de câteva ori, vrând parcă să facă totul pentru Gheorghe şi dacă el nu vroia să asculte, el, Enache, în felul acesta să-şi decline prin aceste strigăte răspunderea pentru situaţia care se crease. Casa lui Gheorghe era aşezată la marginea din partea aceea a satului şi el ieşi din primele clipe la câmpie. Vru s-o ia la stânga, unde se vedea dunga neagră a pădurii Cotigioaia, dar urmăritorii, fără să se fi înţeles între ei, îi tăiară drumul şi nu-i lăsară liberă decât partea care îl ducea spre râu. Poticnindu-se fugarul o luă într-acolo şi în curând se văzu panglica albă, de culoarea prafului, acum umflată de atâta ploaie sticlind orbitor sub soarele de august. Maxim strigă lui Mantaroşie să-i taie lui Gheorghe drumul în susul malului, lui Enache să înainteze direct spre el, şi împreună să-l încolţească astfel pe fugar din trei direcţii. Gheorghe se uită înapoi, fugi câteva zeci de paşi în sus, apoi în sens contrar şovăi şi deodată întinse braţele şi se aruncă în râu cu capul înainte. Urmăritorii se apropiară repede şi îl văzură zbătându-se, sforăind şi plescăind să ajungă la celălalt mal şi să dispară în pădure. Era uşor de observat că ori nu ştia să înoate ori vroia să înoate prea repede şi hainele de pe el, cămaşa şi o flanelă, îl stinghereau, ori că se agăţase de ceva care îl trăgea de picioare la fund. Nici nu dură o jumătate de minut cât îi tot zăriră capul zbătându-se să nu se cufunde.

  Când se adunară la mal toţi urmăritorii, el nu mai ieşi la suprafaţă. Alergară înainte, se opriră, alergară înapoi tăcuţi şi gâfâind. În cele din urmă se liniştiră şi rămaseră nemişcaţi cu privirile şi chipurile nedumerite îndreptate spre locul bănuit unde dispăruse Gheorghe. Erau aşa de smintiţi la minte de atâta alergătură că nimănui nu-i veni ideea, sau nu avu curajul să sară să-l scape?…

  — S-a înecat, zise unul dintre ei, ca o justificare, adică nu mai era de sărit să-l scape, unde să sară, în care parte, nu se mai vedea nici o urmă peste suprafaţa curgătoare a apei de câmpie, nu se zărea nici o bolboroseală.

  — Ce dracu l-o fi apucat de s-a aruncat în râu? zise