Dar valurile apelor umflate curgeau nepăsătoare şi singure, iar întrebarea lui Enache nu micşoră, ci spori tăcerea grea care plutea pe deasupra undelor turburi.

 Part 8 PARTEA A CINCEA

 Chapter 1

  Timp de câteva săptămâni Moromete nu încetă să se mire: Bă, ce-a mai plouat, făcea, parcă în viaţa lui n-ar mai fi pomenit una mai mare. Ilinca şi vecinii se uitau la el cam dintr-o parte: întinerise, nu-l mai recunoşteau. Fata povestea că îngheţase când îşi dăduse seama de cât timp stătea el afară. Moromete îşi îndreptase umerii, fruntea i se descreţise, mersul îi devenise mai hotărât, iar din glas îi pierise acea nelinişte adâncă pe care oamenii i-o simţiseră pe arie când el încercase să vadă cum va fi viaţa lor în viitor.

  Prietenii lui liberali arătau la fel, şi, în cele câteva zile cât mai stătu pe-acasă, Niculae fu scutit de întrebările lor pe care le uitau a doua zi după ce i le puneau.

  Cei mai tineri nu înţelegeau bine aceste ciudate stări ale celor în vârstă. Ei nu trăiseră atât de mult ca să-şi dea seama de unde le venea acestora bucuria aceea a lor care îi umplea de vigoare. Nu veniseră ei de la arie cu căruţele pline acasă? Acolo sus, în pod, nu aveau ei tot ce le trebuia până la anu? Şi un an e lung, până la vara viitoare mai vedem ce-o mai fi…

  Se ştie că mai neliniştiţi de viitor sunt cei în vârstă deşi ei au mai puţini ani de trăit decât cei tineri. Dar nu tocmai de aceea se bucură ei atât de tare de câtă viaţă le-a mai rămas? Nu de aceea se neliniştesc ei atât de adânc de lucruri care celor din urma lor li se par trecătoare? Seninătatea pe care aceştia le-o cer n-are nici-o noimă, mai bine le-ar oferi-o. De aceea întâmplările care urmară, deşi grave şi hotărâtoare pentru sfârşitul vieţii lor de ţărani, nu îngrijorară decât pe cei bătrâni…

  La câteva săptămâni după treieriş, Moromete se pomeni din nou în pridvorul lui cu prietenii săi liberali… Costache al Joachii era atât de tulburat încât, dacă nu l-ar fi văzut şchiopătând Moromete, nu l-ar fi recunoscut.

  — Ce e, mă, Costache? zise.

  — Bă Ilie, e rău, mă! M-am certat cu al lui Gogoaşă şi ăla a spus că am împărţit grâul cu el ca să dau cotă mai puţină.

  — Păi nu erea, măi, Costache, nevoie să spuie ăla, zise Moromete, toată lumea ştie, că ai avut tu grijă să vorbeşti. Ei şi ce?

  — A venit Vasile al Moaşii, noul preşedinte, cu căruţele şi mi-a luat grâul din pod!

  — Tot? se miră Moromete, ştiind dinainte că prietenul său minţea.

  — Aproape tot.

  Se lăsă o tăcere, care confirma că şi celorlalţi li se întâmplase acelaşi lucru. Asta nu era bine. Ce era cu Vasile ăsta?

  — I-a luat şi lui Matei, care a împărţit cu soră-sa, zise Costache, deşi Matei era de faţă şi ar fi putut să spună singur. Dar Matei nu zicea nimic, nu-i mai ardea să se răstească la nimeni. Zice că nu s-au făcut bine calculele când era Plotoagă preşedinte, mai spuse Costache.

  — Păi nu s-or fi făcut! zise Moromete.

  — Nu s-or fi făcut şi ce, vine el acuma să le facă el?

  — Uite că vine.

  — Nu scapi nici tu, zise atunci Giugudel cu un glas de parcă ar fi vrut să spună că a sunat, în sfârşit, ceasul şi pentru Moromete, care până acum a fost mereu ferit de loviturile pe care alţii le-au tot îndurat. Niculae al tău, continuă el, nu mai e la Pălămida, l-au scos de-acolo şi nu la bine l-au trimes.

  — De unde ştii tu? zise Moromete deodată fără prietenie, deşi parcă întru nimic zdruncinat.

  — I-au făcut ăştia pe-aici un raport că din pricină că n-a îndrumat bine munca s-a înecat alte Gheorghe, ginerele lui Trafulică… Că adică, el l-ar fi înecat pe ăla. Aşa s-au lăudat ei, o fi adevărat sau n-o fi adevărat, că pe baza raportului lor l-au scos pe Niculae, fapt e că l-au scos…

  — Mi-ar părea bine dacă ar fi aşa, zise Moromete cu dispreţ. Nu era locul lui acolo, cot la cot cu toţi neisprăviţii.

  — Vorbele astea să nu le mai spui, se răsti atunci la el Matei Dimir foarte îngrijorat. „Dacă vă mai prind că vă adunaţi la Moromete şi vorbiţi tot ce vă trece prin cap, cu regret o să iau măsurile necesare şi o să vă închid gura.”

  — Cine a spus asta? zise Moromete şi fiindcă Matei nu răspunse: Vasile?

  — Nu, zise Matei cu un glas din care se vedea că nu vrea să-i pună aceluia în spinare chiar şi ce n-a spus. Nu, adăugă, unul pus de el. Unul care poate s-o şi facă.

  — Adică?

  Fruntea lui Matei se încreţi în sus: dezvăluirea pe care o va face va confirma exact ceea ce Moromete ar vrea să nu creadă!

  — Şeful de post!

  — Cui, mă, Matei? zise Moromete.

  — Lui Giugudel.

  Adică tocmai omului care le povestea cel mai bine tot ceea ce se petrecea în sat. Moromete izbucni:

  — Şi adică cum să nu mai vorbim ce ne trece prin cap?! Adică cum, el când vorbeşte, vorbeşte despre ce îi trece prin cur?… Adică cum, el crede că mi-e frică mie de ce-o vrea el să-mi facă. Măcar că şi ăla, Vasile, dacă i-a spus el, el crede că stă mult acolo dacă nu lasă lumea în pace?!

  — Nu ştiu ce crede el, zise Costache, dar văz ce face! Ai auzit? A venit alde Nae. I-au dat drumul.