Moromete, între timp, se întunecase la faţă. Nu păru că a auzit ştirea despre Nae Cismaru. Vedea cumva cu ochiul minţii lucruri care până atunci îl lăsaseră de fapt nepăsător? Fusese cumva până atunci protejat şi el crezuse că oameni ca el şi ca prietenii săi şi-au câştigat pentru totdeauna dreptul de a nu se mai atinge nimeni de ei? Putea fi adevărat că acest simplu fapt, căruia el nu numai că nu-i dădea importanţa cuvenită, dar îl simţise ca pe o suferinţă şi remuşcare secretă, că fiul său nu se afla unde trebuia, îl apărase de primejdii care pe alţii îi lovise?

  — Degeaba zici tu că îţi pare bine că Niculae nu mai e acolo, rupse Giugudel tăcerea. În tot cazul, adăugă el, trebuie să recunoşti că atâta timp cât era el acolo mai puteam şi noi să vorbim ce vrem.

  — Nu-l înjuraţi voi pe toate drumurile că Niculae ce păzeşte acolo? zise Moromete deodată sumbru. Ba chiar ziceaţi că în locul meu nici nu l-aţi mai primi în casă.

  — N-am zis noi, Nae Cismaru a zis, spuse Costache împăciuitor şi trist. Mi-a spus să nu mai spun la nimeni, că l-am întrebat: „Ce ţi-au făcut, mă, Nae, de ţi-au dat drumul aşa de repede?” „Mă, Costache, zice, m-au bătut, mă, ‘tui pastele mă-sii.”

  — I-a plăcut şi lui! se răsti Matei Dimir.

  Apoi tăcerea stingheritoare se lăsă iar printre ei. Din grădină, unde trăgea cu maică-sa o urzeală de război, Ilinca se uită intrigată spre pridvor de unde nu se mai auzeau nici râsete şi nici fum gros de tutun nu ieşea de-acolo ca pe hornul unei case.

  — Ce-o fi cu ei, zise, Şi strigă: tată! Ce faceţi acolo?

  — Şi ce… mă-sii! zise deodată Giugudel. O să murim de două ori? Şi prin glasul lui bâlbâit răzbătu brusc un adânc dispreţ, care dezvălui tuturor parcă sub o lumină neaşteptată că dincolo de firea lui paşnică şi bâlbâială lui se ascundea un om care nu s-ar fi lăsat cu nici-un chip, chiar cu preţul vieţii, să-i pună cineva piciorul în şale şi să-i rupă spinarea. Să trăiască ei, spuse el mai departe, şi să-şi aresteze pe urmă mamele şi copiii după ce s-or aresta între ei şi n-or mai avea pe cine să aresteze.

  Îşi mişcară oasele şi parcă se treziră dintr-o încordare supremă, de care însă nu ştiuseră nici ei. Se uitară unii la alţii cu privirile încărcate de viaţă, parcă ar fi fost oameni tineri. Redeveniră senini, îşi răsuciră ţigări, şi începură să fumeze ca şi când declaraţia lui Giugudel i-ar fi eliberat de o povară.

  — Ei, ia spune, Moromete, zise Matei. Spune, mă, fir-ar să fie ea a dracului de situaţie, că eu credeam că dacă am îmbătrânit o să aibă grijă feciorii de mine şi n-o să fac altceva decât să umblu de colo până colo şi să beau tutun. Nu ne lasă, mă, să trăim, iar ăştia tinerii te uiţi la ei şi vezi după ochii lor că nu înţeleg nimic. Bă, zic, pământul, ce faceţi? Ce să facem? zice. Cum ce, vi-l ia, orbilor, voi nu vedeţi?

  — Până în ultima clipă, Matei, până la cea din urmă suflare trebuie să te zbaţi şi să dai din mâini, zise Moromete. Şi cine nu-şi dă seama de asta e şi el un orb. Asta e! Şi mie în loc să-mi pară bine, nouă la toţi, să ne pară bine că băieţi ca Niculae al meu sunt acolo şi feresc lumea de rele, atât cât se poate, cât e omeneşte posibil, ne apucăm să-i judecăm că de ce n-au făcut şi n-au dres. Parcă ar fi ei vinovaţi şi ar fi adus ei vântul care trece uite-aşa dintr-o parte a lumii spre alta, care îşi vedea de treburile ei cum îşi vede omul de-ale lui pe cer senin. Eu am stat cu el de vorbă. El are credinţa asta, că lumea, aşa cum era ea când a deschis ochii pe pământ, nu e bună, şi trebuie schimbată. El n-a văzut, săracul, că lumea asta am fost eu, eu l-am oprit să mai meargă la şcoală, mi-a luat Dumnezeu minţile, am crezut că o să-mi aduc băieţii îndărăt şi am strâns bani, n-am mai putut să-l ţin. N-am reuşit, cu toate că m-am străduit, ştiam că o să fie rău de ei trei, un părinte ştie şi uite că unul muri pe pământ străin aruncat într-o fântână şi altul e bolnav de oftică, din ambiţie. S-a ţinut de la mâncare să nu cheltuie, să-şi ridice casă în Bucureşti ca să-mi arate el mie, prăpăditul, că şi el e om şi a avut dreptate să plece de-acasă. Că îl năpăstuiam eu. Am ştiut dinainte ce era în mintea lui, înainte chiar să-i vie lui gândul şi m-am speriat, Matei, şi am început să muncesc pe brânci şi să alerg de la munte la baltă, ştiţi şi voi că am mers împreună, mai mult decât am alergat eu toată viaţa (să nu-mi omor caii, mergeam, vă mai aduceţi aminte, cu mâna pe loitră, prin ploaie şi zloată şi nu mă urcam deasupra în căruţă decât când îmi dădeam seama că-mi amorţesc picioarele şi nu le mai simt). Şi m-am dus la ei cu chimirul plin de bani şi cu un pogon de pământ cumpărat la loc. N-au vrut, Matei, n-au vrut, Giugudel, n-au vrut, Costache. N-au vrut, mă, să se întoarcă îndărăt! Şi acuma numai de Achim aud că e bine sănătos, dar mare scofală n-a făcut nici el pe-acolo. Puteam eu să-i spun copilului pe vremea aia: Niculae, aşa şi pe dincolo, mi se prăpădesc băieţii pe la Bucureşti, au ajuns măturători de stradă, nu mai pot, tăticule, să te ţin mai departe la şcoală, ai trei clase secundare, intră şi tu când te-i face mai mare funcţionar pe undeva. Degeaba i-aş fi spus eu, că n-ar fi înţeles. El o ştia pe-a lui. Şi după ce se termină războiul, îl