— Aşa e, reluă Moromete, şi o să mai mă gândesc eu ce trebuie făcut, n-o să mă doară gura să vorbesc şi cu Vasile ăsta, fiindcă l-aţi văzut, venea şi el pe la noi şi sunt curios să ştiu ce-o să zică când o să-i spun: mă, Vasile, şi aici glasul lui Moromete avea iar acele subţirimi şi grosimi de odinioară când citea ziarul în poiana fierăriei lui Iocan, întrucât prin faptul că nişte oameni se adună pe pridvorul unuia sau altuia constituie un pericol pentru regimul care ne-a scăpat de robia facistă? Ai văzut şi tu! Nu cădea nici guvernul din vorbele noastre şi nici pe tine nu te-am împiedicat să ajungi preşedinte. Bravo! Vezi-ţi de drumul tău, dacă crezi că e chiar drept să distrugi agoniseala altuia şi la ce folos s-ar ajunge, dar nu te lua după ce ţi se cere să faci, zi şi tu că ai făcut şi că toată lumea de la mic la mare laudă guvernul, şi o să stai mulţi ani în fruntea satului. Da, exclamă Moromete, dar eu mă tem de altceva!

  Şi se ridică de pe pridvor acuma pe deplin senin şi cu expresia aceea de tinereţe revenindu-i pe deplin în privire. Avea în luminile ochilor luciri care erau parcă reflexe îndepărtate ale unor teritorii care nu se vedeau, începu să coboare scările pridvorului şi o luă încet spre grădină lăsându-şi, fără să le spună cât lipseşte, musafirii singuri. Întârzie destul de mult şi când reveni uşui foarte grijuliu un cocoş, care mânca mălaiul unei cloşti cu pui întârziaţi. Apropiindu-se de pridvor, nu urcă, rămase la distanţă şi începu să se uite stăruitor peste drum.

  Foştii liberali poate că înţeleseră că trebuie să plece, dar cum să plece tocmai acum?

  — Hai, bă, Moromete, vino încoace şi spune-ne! se răsti Matei exprimând pe faţă nerăbdarea tuturor.

  Moromete se smulse parcă cu greu din contemplarea a ceea ce văzuse el că se întâmplă pe drum şi urcă în sfârşit în pridvor.

  — Mă, urât tată a mai avut şi băiatu ăsta al lui Stancu Tumbii, zise el pe deplin detaşat de tot ceea ce vorbise mai înainte. Are un ochi care parcă îi cade în gură.

  Matei trase, de enervat ce era, o înjurătură. Nu-i ardea lui acuma de al lui Stancu Tumbii şi de poziţia ochilor lui.

  — Mă tem de altceva, zise în sfârşit Moromete, dar parcă uimit de cuvinte de a căror importanţă părea chiar covârşit. Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele nu se liniştesc până nu ajung jos şi n-au unde se mai rostogoli. Ce putem noi împiedica? Lumea asta se ţine bine pe picioarele ei, sau primului nebun care îi vine în minte s-o dea peste cap o dă?! Asta e întrebarea.

  — Hai, bă Moromete, vorbeşte cu ei, măcar vezi ce zic, nu da îndărăt, că am vorbi noi, dar tu ştii mai bine de la Niculae cum să-i iai, zise-Matei.

  — Aşa e, întări şi Giugudel.

  Dar Moromete, cu fruntea plecată, răsucindu-şi o nouă ţigare, nu dădea nici un semn că le auzea îndemnurile. Şi nu spuse nimic nici în minutele care urmară. Tăcea şi fuma. Vedea ceva înainte? Se gândea?

  — Hai, bă, să plecăm, că se face noapte, zise atunci Costache ridicându-se pe neaşteptate, ca şi când şi-ar fi adus aminte că în tot acest timp cât a stat aici, a uitat de ceva foarte important.

  Începură toţi să coboare scările şi o luară repede spre poartă, fără să se mai uite în urmă şi fără să se aştepte unii pe alţii.

 Chapter 2

  Când Costache spusese „hai să plecăm că se face noapte”, ăsta era un fel de a vorbi: soarele era încă sus. Nu mai aveau însă treabă acolo, s-ar fi scurs vremea de pomană dacă mai stăteau. Mai mult nu aveau ce afla de la Moromete în acea zi.

  Soarele abia trecuse de vârfurile salcâmilor. Era o după-amiază de septembrie, cu lumină multă ca şi în plină vară, dar cu căldură mai puţină. Moromete plecă de-acasă îndată ce prietenii săi se îndepărtară.

  Se duse direct la Isosică. Noul responsabil al morii, care izbutise, după cât se pare, fără „Operaţiunea Cotigeoaia” să pună mâna pe acest post, stătea în biroul acela care semăna de departe cu o gheretă, şi din care condusese măcinatul, până acum câteva săptămâni, Adam Fântână, curăţat… Aceleaşi hârtii făcute varză îi dădeau acuma de furcă şi lui Isosică. Le lăsă însă aşa cum erau de îndată ce îl zări pe omul care intrase peste el şi îşi dădu seama cine e. Îşi ascundea însă bine, ca de obicei, şi mirarea şi curiozitatea în fumul de tutun care îi urca pe dinaintea ochilor din ţigara pe care o ţinea în felul acela al lui, atât de gânditor şi grijuliu, între degete. Se uita însă direct, în tăcere deplină, la Moromete, neajutându-l cu nimic să intre în vorbă, neinvitându-l să ia loc, neîntrebându-l nimic.

  — Şi mâine-poimâine, zise Moromete simplu, aşezându-se pe banca de lemn alb, când Vasile o să te dea şi pe tine la o parte şi n-o să mai fii nimic, ce-o să te faci, Isosică?

  Nici nu se uita la el, îşi încreţise fruntea şi scruta îngrijorat podeaua, ca şi când Isosică ar fi fost fiul său cel mare, Paraschiv, a cărui soartă nu înceta să-l îndurereze. Contempla acest viitor nesigur şi plin de ameninţări, la care se referise, îşi duse mâna la flanelă învăluindu-se parcă în tăcere şi începu să-şi răsucească şi el o ţigare. Isosică nu-l pândise, dar îi dădu când ţigara fu gata, peste masă, să aprindă.

  — Ce s-a întâmplat, nea Ilie? zise în sfârşit Isosică la fel de îngrijorat parcă de soarta omului care venise la