Ce știm noi despre oameni? Ce știu eu despre mine însumi? În ecuația numită „viață” oamenii reprezintă ceva ce nu mai trebuie demonstrat. Dar fiecare, operând cu datele inițiale, caută să demonstreze ceva propriu. De pildă, dublura mea. A plecat — faptul e și neașteptat și logic…

Dar, stop! Dacă e vorba să încep, apoi s-o iau de la început.

Îmi vine să râd când mă gândesc… În realitate intențiile mele erau dintre cele mai simple: să fac o disertație. O disertație de candidat în științe este o chestiune hulită și disprețuită de toată lumea. Dar fără ea nu poți să faci în știință nici un pas. Pentru ca să obții independență în munca științifică, e nevoie să treci prin această încercare academică constând din trei examene, trei lucrări publicare și un manuscris voluminos despre „unele probleme ale cercetării unor aspecte”… Altfel nu vei fi recunoscut de către cercetători ca fiind unul de-al lor.

Dar să elaborez ceva mediocru și care miroase de la o poștă a compilație (de pildă, ceva în genul temei pe care mi-a propus-o fostul meu șef, profesorul Voltamperov: „Unele particularități ale proiectării sistemelor de diode ale memoriei”) mi se părea plicticos și-mi făcea silă. Sunt totuși un om viu. Aș vrea să abordez o problemă nerezolvabilă, să mă vâr în sufletul ei, și, cu ajutorul raționamentelor, mașinilor și aparatelor să iscodesc natura. Și să aflu ceea ce încă nimeni n-a știut. Sau să inventez ceva la care nu s-a gândit încă nimeni. Iar atunci când voi susține disertația să mi se pună întrebări la care să fie o plăcere să răspund. După aceea cunoscuții să-mi spună: „Ce mai, ai pocnit-o! Din plin!”

Cu atât mai mult cu cât mă simt în stare să fac una ca asta. Față de oameni nu e frumos s-o declar, dar în jurnal pot să-mi permit să scriu ce sunt în stare. Drept mărturie iau cele cinci invenții și două lucrări de cercetare pe care le-am definitivat. Și-apoi, mai e și descoperirea… Eh, nu, Krivoșein, nu te grăbi s-o incluzi printre reușitele tale intelectuale! Aici te-ai încurcat și nici până acum n-ai ajuns la vreun capăt.

Într-un cuvânt, o asemenea frământare sufletească m-a împins, de fapt, în hățișul acelei orientări din sistemologia mondială, care nu operează cu formule, nici cu algoritmi, nici măcar cu rețete, ci cu întâmplarea.

Oh, întâmplarea!.. De fapt, e un lanț de legături cauzale necunoscute, o combinație de mai multe fenomene ce nu se supun unui calcul, iar ca rezultat avem un fapt ce nu poate fi prevăzut dinainte, ca în cazul în care moneda a căzut cu pajura în sus, mașina electronică de calcul a avut un rateu, datornicul s-a întâlnit cu creditorul înfuriat și așa mai departe. Întâmplarea este dușmanul științei exacte. Ea poate fi generată de o greșeală de calcul, de o perturbație care denaturează semnalul, de influența vremii, acționând — în momentul cel mai nepotrivit — asupra cristalelor semiconductoarelor, la fel ca și acea „Libertatea de voință” a electronului care a făcut fizicienilor atâția nervi. Dar întâmplarea ne poate fi și prietenă, ca, de pildă, particula cosmică care a nimerit exact în contor și nu alături, mineralul de uraniu, pus de Beckerel în sertarul biroului împreună cu plăcile fotografice…

Fie ea prietenă, fie dușmancă, întâmplarea trebuie cunoscută și folosită, chiar dacă noi nu o înțelegem întru totul.

Nouă — datorită mărginirii minții noastre — ne place grozav să-i delimităm pe fizicieni de lirici, undele de particule, plantele de animale, mașinile de oameni… Dar în viață și în natură toate aceste lucruri nu sunt opuse, ci se completează unele pe altele. Exact la fel se completează reciproc logica cu întâmplarea în cunoaștere, în căutarea soluțiilor. Se pot găsi (și se găsesc) multe elemente nedovedite, arbitrare în construcțiile matematice și în cele logice; se pot găsi deci și reguli logice în evenimentele întâmplătoare.

Dușmanul de moarte al cercetării informației întâmplătoare, doctorul în științe tehnice, Voltamperov, nu pierdea niciodată ocazia să respingă propunerea mea (de a ne ocupa, în cadrul secției, de modelarea proceselor întâmplătoare) printr-o glumă: „Dar asta ar fi, ca să spunem așa, ca o modelare a zațului de cafea!” Nu este, oare, gluma sa cea mai bună ilustrare a acestei completări reciproce?

Era foarte greu să ripostezi. Realizări în această direcție erau puține. Multe cercetări se încheiau prin eșecuri, iar ideile… ideile nu erau înțelese. În secția noastră, ca și în vestul sălbatic al cowboy-lor, lumea avea încredere doar în faptele concrete.

Tocmai începuse să mă bată gândul, după exemplul lui Valerke Ivanov, prietenul meu și fostul șef al laboratorului, să las dracului institutul și să mă mut în alt oraș. Dar iată că intervine întâmplarea hotărâtoare! Din motive pe deplin justificate, constructorii n-au predat la timp corpul cel nou de clădire. Deci, datorită unor cauze tot atât de justificate, nu se cheltuiseră banii la capitolele bine justificate ale bugetului institutului. În această situație, Arkadi Arkadievici a organizat un „concurs” pentru cheltuirea, pe baza unei idei, a celor optzeci de mii de ruble care nu puteau fi cheltuiți. Sunt convins că, în această situație, chiar și cel mai înverșunat apărător al determinismului s-ar fi străduit să nu facă vreo prostie.

Pe vremea aceea ideea mi se conturase în minte, îmi propuneam să cercetez cum se va comporta mașina electronică de calcul dacă va fi pusă în situația de a funcționa nu pe baza unui program bine conceput, ci a unei informații obișnuite, întâmplătoare. Chiar așa. După programe ea lucrează atât de strălucit, încât îi extaziază pe toți corespondenții de presă. („Un nou succes al științei: mașina proiectează o hală în trei minute”. Programatorii, din modestie, trec de obicei sub tăcere numărul lunilor în care au pregătit această rezolvare „în trei minute”.)

Ce să mai vorbim, ideea mea cu privire la execuția elementară, era o adevărată aiureală, evidentă pentru orice sistemolog, cât de cât pregătit. Într-o asemenea situație, mașina nu va reacționa în nici un fel. Se va opri,