vor fi izolați sau închiși, băgați la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împușcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maeștri vor da din capetele lor albite de înțelepciune și vor zice: aiasta este foarte bine, alții vor întîrzia să vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe trădătorii de țară transfugi și dușmani plătiți. În general, toți vor fi înghițiți de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin…” „Chiar așa a spus Lenin?”, l-am întrerupt eu. „Da, chiar așa, noi avem stomacul tare și vom înghiți pe toți individualiștii și șovăielnicii, citez din memorie. Nu sînt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care au creat pînă acum o mare literatură. N-ar fi exclus să devină optimiști…” (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai tîrziu. Petrică, după ce a aderat și el, a uitat totalmente de profețiile lui, ca și cînd o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conștiință, ca și cînd un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profeții; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin asupra acestui lucru…)

Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacționarismul maurrasian din cartea l’Avenir de l’intelligence (carte pe care mi-o împrumută chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-și îndepărteze gîndirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu curînd… Nu mai stătu mult și plecă.

Capitolul V

De la soția lui, bineînțeles. „Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele.”, spuse el a doua zi fără să-mi dau seama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. „Nici n-a observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trîntită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhitectură și de decorații interioare. Mi-am scos paltonul și mi-am aruncat mănușile înjurînd. Asta nu e viață! Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Cîteva luni am mîncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fără nici un rezultat, afară de tristețea care te cuprinde cînd vezi la mesele vecine pe alții cu soțiile lor și tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? Și în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credință în rostul vieții, în idealuri că omul e incomparabil… Ba e perfect comparabil, cu un catîr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului cînd mă vede că nu pot să mai rabd și mă apuc eu să fac ordine. În dulapuri, în bucătărie, în cămară, în bibliotecă, pe care tot timpul o răvășește… Îmi dispar cărțile, îmi descompletează cele mai frumoase ediții. Unde sînt cărțile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie și are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blîndeții, ale apelului la rațiune, ale înțelegerii, ale amenințărilor. Tîrziu de tot am aflat că le împrumuta. Edițiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a cîștigat bani în viața lui și a cumpărat tablouri și cărți… Mi-a dat și mie și din unele și din altele… Circulă prin casele prietenelor și prietenilor ei arhitecți și se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperți, cu foi smulse și lipite grosolan cu pap… A trebuit să perorez luni de zile pînă să aflu că le împrumuta și că nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. Și alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se bucure și alții de ele? Ei, de ce? Toți sîntem oameni, eu le-am citit, aceste cărți, să le citească și alții… Egoismul ăsta al meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puțin și să-și cumpere cărți. N-ai decît să-ți faci biblioteca ta și pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraș care să ți le înapoieze pline de caca… A încetat cu cărțile, au început să-mi dispară cămăși, costume, pantofi, chiar și ciorapi, exclamă prietenul meu cu un humor disperat… Acum trei zile, continuă el, cobor în pivniță să tai lemne. Eu le cumpărasem de la depozit, însoțisem camionul pînă acasă, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme… Ea venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum îmi curge sudoarea de oboseală… Ironie, surîs, dispreț… Fără să mă întrebe, tu ai mîncat, ești obosit, sau nici măcar atîta, să-și fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenția la tandrețea femeilor, care nu e decît o cursă… Pisicile sînt superioare, cînd simt nevoia de tandrețe se mîngîie singure de piciorul scaunului și torc pe cont propriu, nu înșală pe nimeni… S-a retras în dormitor și cînd spre seară am ieșit și eu din bibliotecă și m-am așezat la masă, la masă nimic… Tu n-ai mîncat în oraș? zice. Ba am mîncat, i-am răspuns. Și m-am culcat la mine în birou, flămînd, dar fără dorința de a mînca, cu speranța că o să vină la mine și să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea tîrcoale, că femeia asta nu știe ce e o căsnicie și de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine… N-a venit. Nu vin, să știi de la mine, nu le aștepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale aștepți zadarnic un semn, acest semn nu-ți va fi dat… Pare neverosimil, îți contrazice întreaga ta concepție despre